– Vino, ştiu că eşti acolo! Ţi-am auzit paşii.
– Era vântul...
– Da, vântul: păşiţi la fel. Aha, iată-te! Nu te-ai schimbat.
– Nici tu.
– Ei, acum sunt om mare. Îţi aminteşti? Mereu îţi doreai să creşti.
– Daaaa, ştiu... Şi, cum e?
–?!
– Să fii mare.
– A, da... mare. E, aşa, cum să spun...
– Bine, lasă. Uite, vezi piatra aceea? Eu am desenat-o. Acum trec mai uşor de pe un mal pe altul.
– În plus, ai colorat totul. Mereu ţi-au plăcut culorile.
– Era atât de monoton în alb-negru! Dar, vezi? Nu m-am abătut prea mult de la realitate: e toamnă şi la mine.
– Bine, nu mai ţopăi pe pietre. Aşază-te aici. Uite, te-ai udat pe rochiţă. Ce-ai mai făcut?
– Păi, în iarnă am însufleţit câţiva oameni de zăpadă, astă-primăvară am prins cărăbuşi apoi le-am dat drumul să zboare, vara trecută m-am împrietenit cu doi fluturi care m-au lăsat să le colorez aripile... iar acum, în toamna ta, ascult apa.
– Apa?
– Da. Spune poveşti. Ştii, de pe unde umblă ea. Dar tu? Ai venit să-mi spui poveşti?
– Poveştile mele sunt despre tine... le cunoşti, aşadar. Am venit pentru că... Spune-mi, mai visezi zâne?
– Dacă le visez?! Păi eu trăiesc aici, printre ele! Uite: una s-a cocoţat în castanul de colo şi ne priveşte nedumerită... alta a plecat să probeze o pereche de aripi (ştii, ale ei i-au rămas cam mici, e mai durdulie)... pe una a apucat-o somnul după ce ne-am jucat printre copaci iar acum a adormit sub mesteacăn... Ai uitat că aici, în lumea mea, întâlneşti zâne la tot pasul? Credeam că oamenii mari ştiu totul. Iar tu eşti mare...
– Daaaa... mare... Şi totuşi... I drem with fairies...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu