Poveste cu mine

Poveste cu mine
(şi cu prieteni)
Am venit nepermis de repede şi puţin a lipsit ca această grabă să nu mă coste viaţa. Ca un fel de „iată-mă!” chiar dacă nu mă chemase, încă, nimeni. Dar pentru că era Ziua Întâmpinării, am vrut să fiu la locul de întâlnire la timp, să întâmpin - cu ţipătul meu de viaţă - lumea care, pe atunci, avea aromă de zăpadă. Iar lumea m-a întâmpinat şi ea cu zori somnoroşi amestecaţi cu fulgi mari şi cu îngeri. Totul era alb: culorile erau atât de egale încât, preschimbate în alb, nu le puteam distinge. Dar le ştiam acolo. Ca o promisiune pentru vremea când se vor odihni în mine.
O lume ghemuită în zâmbetele mamei, în distanţa (prea mare) până la braţele puternice ale tatălui şi în lacrimile mele. Cam aici mi se termina, pe atunci, orizontul.
Apoi, lumina şi-a făcut loc dincolo de gardul acoperit de nămeţi şi orizonturile mi s-au îndepărtat.
Au urmat cuvintele. Am descoperit în ele un loc minunat în care mă puteam ascunde. Până în ziua în care Harpocrate s-a cocoţat împreună cu mine în piersicul din spatele grădinii şi în timp ce îmi picta gropiţe pe obraji şi litere din cartea lui Iov pe suflet, mi-a cerut să-mi pun de acord limba şi inima. De atunci mă ascund şi în tăceri.
Am o grămadă de prieteni. Stau aşezaţi pe rafturile bibliotecii şi mă privesc peste umăr. Unul dintre ei mi-a atras atenţia că „nimeni nu este obligat să se studieze pe sine însuşi. Dar, dacă o face, n-ar trebui să trişeze.” Aşa că, fără să trişez, am să vă spun ce am eu mai bun: lacrimile. Şi ce am mai rău: lacrimile. Şi nu ştiu cum se face că-mi sunt mereu la îndemână. Îmi spunea un prieten că „lacrima este criteriul adevărului în lumea sentimentelor. Ea nu înseamnă plâns. Există o dispoziţie pentru lacrimi care se exprimă într-o avalanşă internă.” Şi că „la Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile.” Iniţial, am crezut că vrea să mă facă să zâmbesc. Apoi am văzut că nu la mine se uita când a spus asta...
Un alt prieten se declară un „întârziat”, un „postcoce” (opusul lui precoce), afirmând: „mă ‘coc’, adică, în toate privinţele, cam cu zece ani mai târziu. De aceea sunt mereu în urma vârstei pe care o am, adică sunt mereu tânăr.” Am să-l plagiez puţin şi am să declar că eu sunt un adult-copil fără şansa de a mă „coace” vreodată. Pentru că, uite: pulsez în faţa jucăriilor de pluş; am, pentru ele, o reală slăbiciune. Le zâmbesc mereu, oriunde le văd. Ele mă înţeleg întotdeauna, altfel nu mi-ar răspunde cu acelaşi zâmbet complice. (ei, ştiam eu că veţi râde, mai bine nu vă spuneam! :))
Sunt departe de ceea ce se numeşte „un om înţelept”. Cel puţin nu în sensul pe care îl dă Epicharmus acestui cuvânt atunci când afirmă că esenţa înţelepciunii este sintetizată în cuvintele „nu te pripi să ai încredere în oameni”. Eu am mereu încredere în ei şi nu vreau să vă spun că am fost, uneori, dezamăgită. Doar că, uite: un alt prieten mă bate pe umăr, amintindu-mi că „atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimic.” Are şi el dreptate.
Ce am învăţat până acum: că nadirul este şi zenit, depinde, doar, de unde priveşti; că, dacă ai aripi, trebuie neapărat să zbori, altfel te vor stânjeni grozav în mersul acesta pe pământ; că, atunci când iubeşti, nu cuiele te ţintuiesc pe cruce ci propria-ţi dragoste; că, uneori, frumuseţea doare mai mult decât ceea ce este urât şi că, dacă iubeşti cu adevărat, poţi urca la cer aşa cum urcă fumul din căţuie. Şi poţi auzi tăcerile îngerilor. Trebuie doar să crezi în ei. Şi în tine...
Am scris toate acestea pentru că e din nou vremea să mă nasc. Amintirile mele sunt (a câta oară!?) una în alta, un fel de „mise en abym” care sfârşeşte în căsuţa de pe al cărei geam am văzut prima oară cerul. Şi chiar dacă aici, în oraşul ce-mi e atât de drag, zăpezile nu mai sunt „cât gardul” aşa cum erau în orăşelul copilăriei mele, (ba chiar, deseori, lipsesc cu desăvârşire), eu tot în albul zăpezii mă voi naşte. Al acelei zăpezi. Vor fi acolo şi fulgii, şi îngerii, şi lumina...
Lumina... de câteva zile miroase, din nou, a lumină...
Simţi şi tu, nu-i aşa?...
*
Prietenii mei din bibliotecă sunt, în ordinea menţionării lor în text:
O. Paler (în „Calomnii mitologice”)
Emil Cioran (în „Lacrimi şi sfinţi”)
Gabriel Liiceanu (în „Uşa interzisă”)
Ernest Hemingway (în „Bătrânul meu”)
Trebuie să vă mai fac o dezvăluire: domnii de mai sus îmi sunt prieteni de „cincizeci la sută” (ştiu noţiunea asta de la un alt prieten) ceea ce înseamnă că doar eu îi cunosc pe ei, nu şi ei pe mine. :)

Două cărţi, o singură întrebare, două răspunsuri... Ce alegeţi?

Zilele acestea am terminat de citit „Despre îngeri” a lui Andrei Pleşu, carte pe care am prezentat-o aici, locul unde am hotărât, în ultimul timp, să-mi prezint lecturile.
Joi, l-am descoperit pe raft, la Cărtureşti, pe George Steiner cu „Errata. O autobiografie”. Voi face prezentarea cărţii imediat ce o voi termina de parcurs. Spun doar că această carte constituie, pentru mine, o provocare. Dar, la timpul potrivit.
Deocamdată, am ajuns la capitolul în care George Steiner tratează problema acceptării sau nu a preceptului biblic potrivit căruia duşmanul trebuie nu doar iertat, ci chiar iubit. Autorul consideră că acest lucru este aproape de neconceput pentru firea umană. Şi atrage atenţia chiar asupra preferinţei lui Dumnezeu pentru cumplita echitate a pedepselor din ziua Judecăţii de Apoi, arătând că refuzul de a uita ofensa şi umilinţa are darul de a încălzi inimile. „Îndemnul lui Cristos de a demonstra cu toţii o iubire deplină, de a ne oferi singuri inamicului este, în orice sens am judeca, o absurditate. Victima trebuie să-l iubească pe călău. Monstruoasă propoziţie.” Şi autorul continuă: „Dar e o propoziţie care emană lumină. Cum pot s-o săvârşească muritorii de rând?”
Andrei Pleşu spune, în „Despre îngeri” , referindu-se la acelaşi precept biblic, că a ni se cere să ne iubim duşmanul este, pentru conştiinţa comună, ceva foarte greu de asimilat. Ba chiar afirmă: „S-o spunem pe şleau: e imposibil.” Dar, cu ajutorul îngerilor, Andrei Pleşu demontează, pas cu pas, această „utopie” arătând că nu este pervers ca, deşi înconjurat de ură, să manifeşti iubire pentru duşman. Şi identifică, în îngeri, acea nouă dimensiune a relaţiei cu duşmanul, care să ne cuprindă pe amândoi (pe mine şi pe duşman, deci). Îngerul e cel „de-al treilea”, şi el are sarcina de a aduce „între oameni bunăvoire”. Dacă nu putem contempla, senini, portretul vrăjmaşului, ne putem raporta la „dublul lui ceresc”, cel pe care duşmanul îl contrariază mereu, aşa cum şi eu îl contrariez pe al meu. „Şi eu, şi duşmanul meu – fiecare cu insuficienţele sale – participăm la aceeaşi desfigurare. Proiectele noastre existenţiale, modelele noastre cereşti sunt, chiar dacă în proporţii diferite, neîmplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decât să dea eşecului nostru o nouă dimensiune.” Putem avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care-l protejează şi îl iubeşte pe duşmanul nostru. Astfel, „iubeşte-ţi aproapele” poate însemna „adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte”. Iar soluţia găsită de Andrei Pleşu în asumarea preceptului care ne cere să ne iubim vrăjmaşul este următoarea: „Învaţă să iubeşti asemeni îngerilor!”
Iată două răspunsuri diferite, date de două persoane de erudiţie internaţional recunoscută, la aceeaşi întrebare: ne putem iubi duşmanul ca pe noi înşine?


Între timp, am terminat cartea lui George Steiner şi, în plus, am găsit o superbă înregistrare a lui Andrei Pleşu în care acesta îşi prezintă chiar acele fragmente din cartea sa în care ne învaţă să iubim asemeni îngerilor. Am ataşat această înregistrare la articolul "Despre îngeri"!
Le găsiţi aici.

Colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
Când privesc spre norul lor fragil
Şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
Şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
Să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
În ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.

Să m-aşez cu faţa către cer
Fulgii să mă ningă peste gene
Să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
Câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
Şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
Să mă-nec în lacrimi când îi spun
Poezii. Şi mult să râdă mama.

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
Să mă ierţi, că am greşit prea multe
Şi de când ai mei s-au dus la cer
Nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
Nu mai sunt, demult, copil cuminte
Plâng prea mult şi prea ades greşesc
Şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
Şi nu par să-mi meargă toate bine
Ar mai fi un lucru de făcut:
Să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

îngerii noştri...

Îngerul meu e alb şi uşor. Uneori îl confund cu puful unui porumbel... plutesc mai mereu prin oraş pene mici, moi şi fine desprinse din aripile lor. În copilărie îmi plăceau culorile. Acum mă tem de ele. Dacă nu sunt egale, îngerul meu se pătează... e atât de alb!
Îngerul tău are aripi de hârtie. Când bate vântul îl înălţăm pe cerul de metal cum făceam cu zmeiele de carton, în copilărie. Când plouă, îl aşezăm cu grijă în zâmbetele noastre, să se joace cu îngerii-copii.



îngerul meu...

îngerul tău...

îngerii-copii...

Dar tu? Tu cine eşti, omule?

Eu sunt o întâmplare. Nereuşită, a spus, la început, tatăl meu (care aştepta un băiat) şi nu ştiu dacă, între timp, şi-o fi schimbat părerea. Acum e prea târziu să mai aflu.. Mai vorbesc cu el doar în vise pe care, de regulă, le uit până dimineaţa. Pentru mama mea, întâmplarea a făcut să fiu „puiul” care aveam nevoie de „fusta mamei” fie şi doar pentru a-mi şterge lacrimile (credea ea). Dar mai ales pentru a-mi revărsa prea-plinul de iubire (ştiam eu).
Privind înapoi, îmi revăd trecerea: un siaj peste oceanul meu de visuri.
Am lăsat în urmă arlechini. Feţe adevărate ascunse sub măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete false, deopotrivă. Sub aceste măşti m-am aflat eu, întâmplarea care sunt.
Când am început să „mâzgălesc” aceste pagini, am scris în prima postare: „scrisul îţi eliberează îngerii sau demonii din interior atunci când ceva prea-plin doare şi începe să dea pe-afară... dar e un preţ pe care îl plăteşti: îţi pui sufletul, dezbrăcat, în palmă. Ca la târg, ca şi cum ar fi de vânzare. Şi parcă nu-l mai poţi proteja deşi e tot ce ai.” Mă întreb dacă realizam, atunci, câtă dreptate aveam... Poate că nu...
Uneori sunt dornică să mă cunosc. Şi am locuri unde vorbesc cu mine însămi, folosind un truc mai vechi: dedublarea. Âme e sufletul meu care a supravieţuit de fiecare dată, chiar dacă l-am înmormântat de câteva ori. Şi de fiecare dată m-a iertat, fără să mă judece prea aspru.
Alteori sunt pre(ten)ţioasă, atât cât pot eu să fiu. Şi am creat un loc unde merg doar după ce îmi încalţ pantofiorii cu toc. Şi mă amăgesc că sunt mai înaltă.
Ce iubesc: zborurile, gâzele, pomii, florile, îngerii, aripile, animăluţele de pluş, zâmbetele, lacrimile, trandafirii mei mov, fluturii, soarele, norii, cerul, ziua de azi (în care aici, la mine, plouă cu soare ca şi vara!), lumea de-a valma... totul!
Ce urăsc: sentimentul acesta mă atinge rar. Dar dacă e să aleg, da! urăsc neputinţa mea de a-i schimba pe acei care aruncă te miri pe unde „ceva” ce nu le mai este folositor. Şi sunt disperată când acest „ceva” e un sentiment frumos. De pildă, iubirea.
Dar tu, cel care mă citeşti acum? Tu cine eşti, omule?
Pentru tine pornesc vechiul gramofon. Sper să-ţi placă.
Dansezi?

De suflet

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul ar putea fi, totuşi, pescăruşi.

Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...

Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...

Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.

Sunt departe de ţărm...

Dire Straits - why worry

Schiţă

Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...

Schiţă

azi vorbim despre aripi

-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...

Schiţă

azi vorbim despre stele

Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...