nu xmas (d'ont take Christ out of Christmas)

„ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat cu biserici!” Petre Țuțea

De Crăciun, 

Isus umblă din casă-n casă

își caută loc pentru încă o naștere:

”-E voie cu Viața?”

Îi facem semn

”-Ssst! Intră încet,

să nu audă vecinii,

așează-te aici, după gratiile coastelor

și încearcă să taci.”

Îl înghesuim în biserica dinlăuntrul nostru

un irod se detonează afară

ne ținem respirația cum făceam în copilărie, la v-ați ascunselea

să nu ne găsească, să nu ne găsească, să nu ne găsească

liniște

îl scoatem pe Isus dintre coaste 

îl recompunem și îl luăm de mână

pășim printre poze zimțate

un copil ne privește, zâmbind:

”-Uite, mamă, Moș Crăciun!”

”-Ssst! E doar lumina zăpezii înghețate

încearcă să taci.” 

îi spune mama

apoi se apleacă peste el, îl recompune

îl ia de mână

pășesc printre poze zimțate

S-a întors Moș Gerilă...

pastișă la toamna care a venit

anamneză: rochița colorată, sandalele prăfuite, cărăbușii de mai, depărtările, Iubirea. trecutul are contur, toate sunt aranjate în rădvanul pe care un prinț, sosit la vremea potrivită, l-a împiedicat să se transforme în dovleac, la miez de noapte.

apoi, timpul se schimbă și noi ne recreăm: altă rochiță, altă Iubire, alt prinț venit să salveze alt rădvan. și să-l transforme-n diamant. la fel pe deget și la fel în păr. și la fel pe rochia albă-albă. 

redundant? mai degrabă senzația de actual, asupra unui timp care a fost și reînvie, unic - totuși - de fiecare dată (vezi gustul madlenei lui Proust). O poveste ce rezumă în ea omenirea și te îndeamnă să  renunți la hotarul imaginat între adevăr și mit. și să-ți dorești o lume fără oglinzi, în care să te recunoști după ceea ce ești în interior. să te identifici cu ceea ce simți. 

pentru că Dragostea este singurul lucru care contează.

undeva, în Florența

”Da bambino, sapevo che dietro un muro di pietre o il tronco rugoso di una pianta, dentro la tana di un roditore o nel nido di un uccello si nascondeva sempre qualcosa di prezioso e, quando mi capitava di trovare uno di quei piccoli tresori, mi sentivo invadere da una felicita così grande da pensare che nella vita avrei sempre avuto il compito di scoprire qualcosa di nascosto.” (Lapo in ”Il giallo di Ponte Vecchio” di Letizia Triches)

gânduri

Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturaţi-l pe artist” al lui Joey Goebel.

În povestea lui Goebel, ineditul constă în metoda folosită pentru actul de creație: torturarea artistului.

Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz arată că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea prin aceea că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.

O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.

Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa(...).”

Toţi cei care "ajută" la devenirea artistului Vincent Spinetti - şi mă refer aici la Foster Lipowitz dar mai ales la Harlan, cel care se declară nu doar impresarul, dar şi prietenul artistului - sunt foarte buni învăţăcei ai lui Machiavelli. Lipsa de scrupule constituie o virtute iar ei sunt nişte simulanţi perfecţi: par miloşi dar cruzimea şi viclenia de care dau dovadă îi ajută să-şi realizeze scopul. Scop care scuză mijloacele, e adevărat... dar acest scop este o cauză înaltă.

Și totuși…

La anii maturității, Mircea Eliade avea să afirme despre propria suferință îndurată de-a lungul devenirii sale: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.”

În "Mitologii subiective", Octavian Paler afirmă că atât cel ce scrie un vers cât şi cel ce pictează un tablou pune în această creaţie a sa şi "o picătură de sânge" pe care vrea s-o salveze, astfel, de la moarte. Iar Edgar Allan Poe enumeră "Creaţia" printre cele patru condiţii ale fericirii.

Așadar…

Eu cred în suferința fetelor din lotul de gimnastică. Așa cum cred în suferința și în privațiunile tuturor sportivilor care fac performanță.

Dar mai cred că fără suferință și privațiuni nu se ajungea atât de sus. Că locul acela, al suferinței, e locul în care – conștient sau nu –fiecare persoană care are ceva de dăruit alege să trăiască. Aceste persoane ”torturate” se salvează, cumva, de la moarte, prin ceea ce realizează. Și trec în Eternitate. Dar nu obligatoriu. Pot alege, oricând, să renunțe.

Artistul din povestea lui Goebel a scris, ”prin tortură” o carte. Apoi, a hotărât că nu va renunța: „În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”

”Cine nu-l poate iubi până la absurd n-are niciun rost să se mai încurce cu el”, afirmă - referindu-se la Dumnezeu - cel care nu poate vorbi despre fericire decât ”din auzite”. (Emil Cioran - Lacrimi și sfinți)

despre psalmi și dacii liberi

”De ce ești mâhnit, suflete al meu și de ce în adâncul meu mă tulburi?”

Titlul din presa on-line cum că ”dacul liber” a murit, mă determină să intru pe articol, pentru a vedea câți ani avea bătrânul dac liber și în ce cătun  uitat de lume și-a făcut veacul. Surpriză! ”Bătrânul” dac avea 27 de ani și trăia înconjurat de o mulțime de oameni. Care se declarau încântați de faptul că-i sunt prieteni. Hmm! Prieteni… Ia să vedem… Pe facebook, ”dacul liber” avea 2135. Câți i-au simțit disperarea, când le-a spus că vrea ”să plece și să fie îngropat în grădină”? Câți Prieteni a avut Iulian, în cei 2135 de prieteni? 

Dau fuga pe pagina mea de facebook: 209. Știu, știu, foarte puțini, după ”canoanele” facebook-ului. Cu toate acestea, pe jumătate dintre ei nu cred că i-aș recunoaște, dacă ne-am întâlni pe stradă. Poate pentru că prietenii de facebook sunt, cumva, mai degrabă, prieteni ”de suflet”. 

Și, totuși. Dacul liber Iulian cu sufletul avea probleme! Trei  din cei 2135 l-au mustrat blând, aflându-i dorința. Ceilalți au trecut nepăsători pe lângă sufletul dacului. 

Lăsând deoparte această problemă frecvent dezbătută, cea a socializării online,  nu-mi dă pace o întrebare: dacă iubea atât de mult natura, din care simțea că face parte, de ce a renunțat atât de ușor? Cum de nu a dobândit acea liniște și acea încredere pe care natura știe să le dăruiască fără să ceară nimic - absolut nimic - în schimb?

”Binecuvintează, suflete al meu…”

Duminica Iertării

(azi nu sunt știri)

Știu, nu doar la noi te izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice. Mă gândesc că nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze, lăsând cultura să vorbească o zi întreagă, așa cum făcea în 1930. 

Totuși, să ne oprim și să privim puțin în noi. Să vedem egoismul, invidia, răutatea. Să conștientizăm că avem, fiecare, partea noastră de vină. Și să iertăm. Să ne iertăm. Pentru a putea, mai apoi, să-i iertăm și pe ceilalți.

Și în afară să privim, puțin. Mereu punctuală, primăvara e din nou aici, lângă noi. Cu altruism, cu bucurii, cu iertări. Poate părea plictisitoare, uneori. Aceleași gâze, aceleași flori și același pământ reavăn. Cu ploi și cu noroaie, mereu trebuie să fii atent unde calci. 

Și totuși. Luați cu viața, să nu uităm să ne oprim. Să ne acordăm răgazul pentru un nou început. O nouă șansă.

Azi nu sunt știri.

Azi a venit primăvara.

Țara mea. Țara mea!

Aceste rânduri reprezintă o reacție la articolul intitulat ”Țara mea. Țara mea?” scris de domnul Andrei Pleșu și publicat în 02.02.2015 pe ”adevarul.ro” (link-ul aici ).
Sunt, de cele mai multe ori, de acord cu Andrei Pleșu - omul de cultură. Dar, la acest articol, e ceva ce nu-mi place, un ceva ce mă împiedică să tac.
Din text:

Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.

Țara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat.

Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement? 

Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi. 

Una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.

Aceste afirmații m-au descumpănit, cumva. Sună prea descurajator articolul domnului Pleșu și accentuează până la refuz umbrele unei realități deja atât de întunecată! Pe acest noroi, nu putem construi nimic, oricât ne-am dori. Dacă am încerca să vedem și luminile care sclipesc prin acest noroi (țara aceasta, de care vorbește autorul, are atâția oameni și atâtea lucruri de care suntem/putem fi mândri), am avea și curajul să construim ceva. Citind, mi-a venit în minte imaginea unui fiu care, după ce a lipsit o bucată de vreme de acasă, își găsește mama bolnavă, murdară, parazitată de păduchi/pureci/căpușe și - Doamne ferește - și cu gardul grădinii împins mai spre interior de vreun vecin care a profitat de slăbiciunea ei. Nu mai e acea mamă care îți făcea gogoși, în copilărie. Nu te simți reprezentat de această imagine, asta e clar! E plină lumea de mame și altele sunt, poate, mai grozave. Poți face calea întoarsă și să pleci în lumea mare. O poți lăsa cu telenovelele ei, prin care trăiește viețile altora, pentru că a sa, oricum, s-a cam dus. Sau poți să iei un lighean și să pui mâna pe o bucată de săpun. Unii au început, deja.

Doar că, așa cum bine știm, ceea ce este pozitiv nu se vinde bine. Nici poveștile n-ar exista fără zmei, balauri și căpcăuni. N-ar mai avea sens povestea. Dar, în povești sunt și zâne, sunt feți-frumoși. Din această poveste a domnului Pleșu, lipsește cu desăvârșire binele, iar mie nu mi se pare corect. El, binele, există. De ce ne încăpățânăm să nu-l vedem?

Eu mai cred, încă, în rolul și locul intelectualului român în această societate. Oricât de întunecate ar fi vremurile în care trăim. La urma-urmei, Andrei Pleșu este cel care ne-a făcut să credem în îngeri! De ce nu ne-ar putea face să credem și în viitorul acestei țări? Țara autorului și a noastră.

poncif

Vă mai amintiți dialogul: 

” - Ce oră e?” 

” - O eternitate!”

Așadar, 

pentru că mai e o eternitate până la primăvară, 

și pentru că vara s-a sfârșit acolo unde ar fi trebuit să înceapă, 

haideți să punem un diez în fața acestei toamne târzii! 

Măcar s-o înălțăm cu-n semiton!

Epigonii

(”măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”)

Eminescu.

Mai moare o dată. Ca la fiecare 15 iunie, an de an.

Îl omorâm noi, cu nepăsarea, cu indolența noastră. Și, mai ales, cu toleranța noastră la prostie.

Jurnalistul (formator de opinie, așadar!) clujean Sabin Gherman regretă că face parte din acest popor, acuzând Bucureștiul de nedrepte decizii. Nu a reflectat, însă, asupra faptului că cei care sunt în fruntea diverselor instituții și au puteri decizionale acolo, la București, provin, în mod covârșitor, din alte regiuni ale țării. Inclusiv din Transilvania. 

Liviu Andrei - un scriitor (cel puțin, așa își spune - n-am văzut, n-am citit, nu contest) din Caracal, nu mai vrea ”Transilvania jegoasă” la el în țară! Și, dacă tot e scriitor, profită de ocazie și e în trend cu micii scriitori care vor să ajungă mari: e vulgar. Și își bagă ceva, în Ardeal. Ce luceafăr, ce floare albastră? Mădularul!  Și apoi, ”Transilvania are literatură proastă” mă face să mă întreb câtă literatură o fi citit acest domn, înainte de a începe să scrie. El n-are nevoie nici de ”munții scârboși” (!?) ai Transilvaniei și afirmă, ca un ultim argument al delirului său, că ”oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza... Reflectați la asta!”. Eu l-aș ruga pe Liviu Andrei să reflecteze el, asupra geografiei. Dacă nu a României (și, implicit, a frumoasei noastre Transilvanii), cel puțin a locului unde s-a născut. Oltul, râul în care, probabil, se scălda în copilărie, străbate Transilvania (județele Harghita și Covasna, în mod special). Legenda Oltului și a ”fratelui” său, Mureșul, ar trebui cunoscută de orice școlar care a depășit clasa a-IV-a, cu atât mai mult de persoane care se numesc scriitori. Dacă nu cunoști miturile și legendele unui popor, nu-i cunoști identitatea culturală. Atunci, cu ce drept vorbești despre ea?

La scurt timp după Revoluția din Decembrie, m-a apucat disperarea când am văzut-o pe Andreea Esca în cartea de istorie, alături de Mihai Viteazul. Gândeam, atunci, că o gafă mai mare în procesul de educație a copiilor noștri, nu putem face. Iată că m-am înșelat. Putem mai mult. Mult mai mult.

***

Așadar, Eminescu:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

……….

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Mihail Eminescu - Scrisoarea I)