demnitatea

(despre calitate şi funcţie. exerciţiu)

Trebuie să începi cu o vibraţie înaltă. Cât poţi tu de înaltă. Pentru ca îngerii ce zboară în tine să nu fie nevoiţi să-şi îndoaie spinările. Lasă-ţi vibraţia acolo, sus, iar tu aşază-te pe un trunchi căzut la marginea unei păduri. Pentru ca pământul să-ţi rămână mereu sub picioare. Nu uita: scaunele sculptate, cu picioare înalte, deznoadă legătura ta cu pământul. Trunchiurile, niciodată.

Când cerurile din tine sunt înalte şi îngerii ţi se joacă de-a v-aţi ascunselea în piept, iar tu eşti acolo, jos, atent să nu striveşti furnicile înşiruite lângă tălpile tale, înseamnă că ai învăţat demnitatea.

Ca măreţie, iar nu ca dregătorie.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua a doua”

(colind din casa cu vedere spre bunici)

Un colind târziu, asemeni unui copil întârziat la săniuş, căruia zăpada i-a ţinut loc de lumină: nu simţi când vine noaptea; nici când trece.

Îţi aminteşti doar că în prima zi fuseseră şi bunicii lângă tine: să-ţi potrivească fularul ori să-ţi îndese mai bine căciula pe cap. De părinţi, ce să mai vorbim! Atât de tineri şi atât de veseli! Ca şi cum nimic nu avea să-i clintească, niciodată.

Totuşi, n-ai făcut decât să întorci puţin privirea spre derdeluş. Părea atât de abrupt, atât de greu de urcat! Ai gâfâit puţin, dar ai reuşit. Când ai revenit, doar mama te mai privea. Era, de-acum, o femeie de zăpadă şi doi îngeri fluizi îi curgeau din ochi. Ah, şi vântul acela rece care sufla din spate. Îţi venise rândul să fii în margine, fără protecţie.

Dar, iată: pomii din faţă încep să înmugurească. Te încălzesc, cumva, promisiunile florilor de pe ramurile tinere.

Şi rămâi între iarnă şi primăvară, asemeni zilei în care te-ai născut. Ca un dulce blestem de lumină.

Pentru că nopţile cu zăpezi sunt atât de albe!

*

colind ~ gen ritual străvechi; umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri (DEX)

de înviere. şotron

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.

de primăvară

Tăcerile mele sunt peşti. Unele au solzi negri în care se cuibăreşte întunericul. Altele au solzi portocalii în care lumina îşi reflectă strălucirea.
Mi se plimbă printre gânduri cum se plimbă peştii în acvariu printre plantele care îşi ţin rădăcinile sub pietriş. Să nu le ia apa.
Rădăcinile gândurilor mele nu au pietriş să le fixeze. Se desprind şi umblă aşa, haihui, prin lume, prin te miri ce locuri.
Primăvara, locurile lumii sunt fertile şi îmi tot răsar gânduri pe unde nici nu visam.
Ultima dată le-am văzut sub fereastra de la bucătărie. Plăpânde şi parfumate, cu poftă de viaţă şi încărcate de culori. Le crescuseră petale.
Tăcerile mele se plimbă printre ele cu solzii transformaţi în elitre. Acum sunt gâze.

păi, da

Din cele şase lucruri imposibile în care ai putea crede înainte de micul dejun, eu cred în cel de-al patrulea.

Şi cred în el, în orice moment al zilei m-aş afla.

Nu am fost niciodată de partea lui Ben-Ardun.

Sigur, pe paşă l-am urât din start, că-şi ţinea supuşii în sărăcie, nevoiţi să-şi vândă prietenii-animale pentru a trăi.

Dar, dacă tot hotărâse că e singura şansă de a-şi hrăni copiii, Ardun trebuia să fie consecvent. Eu nu pot gândi: l-am ucis pe El-Zorab pentru că nu-l puteam lăsa altcuiva, îl iubeam prea mult. Mie asta-mi sună: mă iubesc prea mult, ca atare îl vreau pentru mine.

De aceea zic. Cel de-al patrulea lucru imposibil în care ar fi bine să credem: animalele pot vorbi. Trebuie doar să ne străduim puţin să le auzim.

Aşa, poate s-ar fi găsit cineva să-l întrebe pe El-Zorab dacă doreşte să trăiască. Fie şi departe de Ben-Ardun.

Şi, da, tocmai am văzut-o pe Alice.

jurnal

Oricât încerc să-mi spun că e doar un anotimp, primăvara mă răscoleşte de fiecare dată cu energiile ei. Parcă din lutul care sunt dau mlădiţe. Iar în locurile de unde ele pornesc rămân goluri. Şi bunicul îmi lasă un gol pentru că se trezeşte în mine şi pleacă să-şi lucreze pământul. După ce mai plantez un pom, carnea mea se reaşază ca plăcile tectonice după un cutremur.

În primăvara aceasta am plantat şase pomi.

Luturi şi fluturi

Vezi, Flu? E primăvară!

Păsările de pe umeri te privesc ciudat: nu-ţi mai doreşti zboruri? Ele sunt pregătite să te ridice prin aerul proaspăt al dimineţii până sus, sus de tot, hăăăt în vârful puiului de cireş care se înalţă cale de... doi metri deasupra pământului.

Apa musteşte în lutul moale şi desenează peste el fire de iarbă pe care le învaţă să crească.

Iar lutul fierbe cum fierbea demult mustul pe care ţi-l dădea bunica, să-ţi coloreze obrajii. Cerul se înalţă tot mai mult şi aşteaptă zboruri. Aşa că, lasă fluturii să zboare!

Cum, care fluturi? Crezi că nu ştiu ce făceai astă-iarnă, în serile lungi şi mohorâte? Ori nu ştiu cine mi-a consumat toate culorile şi m-a lăsat, în miez de iarnă, doar cu albul întins al zăpezii?

Hai, Flu, deschide-ţi sufletul şi lasă fluturii să zboare!

A venit primăvara!