jurnal

Oricât încerc să-mi spun că e doar un anotimp, primăvara mă răscoleşte de fiecare dată cu energiile ei. Parcă din lutul care sunt dau mlădiţe. Iar în locurile de unde ele pornesc rămân goluri. Şi bunicul îmi lasă un gol pentru că se trezeşte în mine şi pleacă să-şi lucreze pământul. După ce mai plantez un pom, carnea mea se reaşază ca plăcile tectonice după un cutremur.

În primăvara aceasta am plantat şase pomi.

Luturi şi fluturi

Vezi, Flu? E primăvară!

Păsările de pe umeri te privesc ciudat: nu-ţi mai doreşti zboruri? Ele sunt pregătite să te ridice prin aerul proaspăt al dimineţii până sus, sus de tot, hăăăt în vârful puiului de cireş care se înalţă cale de... doi metri deasupra pământului.

Apa musteşte în lutul moale şi desenează peste el fire de iarbă pe care le învaţă să crească.

Iar lutul fierbe cum fierbea demult mustul pe care ţi-l dădea bunica, să-ţi coloreze obrajii. Cerul se înalţă tot mai mult şi aşteaptă zboruri. Aşa că, lasă fluturii să zboare!

Cum, care fluturi? Crezi că nu ştiu ce făceai astă-iarnă, în serile lungi şi mohorâte? Ori nu ştiu cine mi-a consumat toate culorile şi m-a lăsat, în miez de iarnă, doar cu albul întins al zăpezii?

Hai, Flu, deschide-ţi sufletul şi lasă fluturii să zboare!

A venit primăvara!

A treisprezecea lună. Cea albastră

„Sunt încă destul de copil ca atunci când trece pe lângă mine o trăsură princiară, cu patru cai fornăind, să-mi imaginez că mă aflu în ea” (S. Kierkegaard)

Şi dacă ar fi adevărat? Dacă anul ar mai avea o lună?

Să o iei aşa, de acolo de sus, de unde stă ea agăţată şi să o poţi aşeza în ce anotimp vrei. Ar putea fi un anotimp al mării, ori al cerului. Al profunzimii ori al înaltului. Iar tu poţi alege să fii petală, fluture, ori poate înger.

O lună „în plus”, doar a ta. Pentru care să nu dai socoteală nimănui.

Să vedem. Poate, copilul din tine ar alege anotimpul poveştilor. De fiecare dată, alta. Să intri într-o poveste aşa, doar ştergându-ţi puţin galoşii de noroiul anilor care-au trecut (când?) şi să vezi ceea ce ştiai din poveştile bunicii: prinţese, zâne, balauri, feţi-frumoşi. Sigur, nu poţi sta aşa, chiar degeaba, şi vei da o mână de ajutor binelui din poveste, anticipând evenimentele. Noroc că în poveşti ştii întotdeauna cine e „bunul” şi cine „răul”! E la mintea oricărui copil...

Apoi, totul ar fi atât de simplu! Doar să rosteşti uşor, ca pentru tine: „Snip, snap, Snude, nu er Historien ude” şi ai redeveni omul care eşti.

Doar că... O poveste fără un „rău” nu ar mai avea niciun haz! Iar copiii s-ar plictisi şi ar căsca întruna când bunicile ar încerca să-i ademenească în lumea poveştilor.

Aşa că, să lăsăm „răul” poveştilor (ca fiindu-le necesar) şi să încercăm cu realitatea. Aici, ne putem lipsi de rău.

Cum ar fi? Să mai fie o lună pe an. A treisprezecea. În care să poţi îndrepta ceva din răul care trăieşte printre noi. Nu trebuie decât să iei puţin, doar puţin din „surplusul” celor douăsprezece luni şi să mai modelezi o lună. A treisprezecea..

Vă voi explica mai multe la sfârşitul anului. Nici nu mai e prea mult până atunci. Doar douăsprezece luni!

Un indiciu: Aţi auzit de „zeciuială”? Sunt sigură că da!

Şi nu, nu e vorba de bani. Nu toată lumea îi are. Ci de suflet. Suflet avem toţi.

Sau, nu?

colind

am lăsat ferestrele deschise

şi aştept, privind spre cer prin ele,

să îmi împlineşti câteva vise

şi să-mi pui sub brad un pumn de stele.

I dream with fairies

– Vino, ştiu că eşti acolo! Ţi-am auzit paşii.

– Era vântul...

– Da, vântul: păşiţi la fel. Aha, iată-te! Nu te-ai schimbat.

– Nici tu.

– Ei, acum sunt om mare. Îţi aminteşti? Mereu îţi doreai să creşti.

– Daaaa, ştiu... Şi, cum e?

–?!

– Să fii mare.

– A, da... mare. E, aşa, cum să spun...

– Bine, lasă. Uite, vezi piatra aceea? Eu am desenat-o. Acum trec mai uşor de pe un mal pe altul.

– În plus, ai colorat totul. Mereu ţi-au plăcut culorile.

– Era atât de monoton în alb-negru! Dar, vezi? Nu m-am abătut prea mult de la realitate: e toamnă şi la mine.

– Bine, nu mai ţopăi pe pietre. Aşază-te aici. Uite, te-ai udat pe rochiţă. Ce-ai mai făcut?

– Păi, în iarnă am însufleţit câţiva oameni de zăpadă, astă-primăvară am prins cărăbuşi apoi le-am dat drumul să zboare, vara trecută m-am împrietenit cu doi fluturi care m-au lăsat să le colorez aripile... iar acum, în toamna ta, ascult apa.

– Apa?

– Da. Spune poveşti. Ştii, de pe unde umblă ea. Dar tu? Ai venit să-mi spui poveşti?

– Poveştile mele sunt despre tine... le cunoşti, aşadar. Am venit pentru că... Spune-mi, mai visezi zâne?

– Dacă le visez?! Păi eu trăiesc aici, printre ele! Uite: una s-a cocoţat în castanul de colo şi ne priveşte nedumerită... alta a plecat să probeze o pereche de aripi (ştii, ale ei i-au rămas cam mici, e mai durdulie)... pe una a apucat-o somnul după ce ne-am jucat printre copaci iar acum a adormit sub mesteacăn... Ai uitat că aici, în lumea mea, întâlneşti zâne la tot pasul? Credeam că oamenii mari ştiu totul. Iar tu eşti mare...

– Daaaa... mare... Şi totuşi... I drem with fairies...