Proză (pentru copii)

Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am numit acest text în versuri „proză” iar pentru că pe adulţi i-ar putea plictisi am scris lângă titlu: „pentru copii”.

Povestea începe demult, într-o iarnă... (nu, n-am să las fulgii să se cearnă, voi găsi iernii alte rime pentru că-n poveste e vorba de mine).

Mai departe voi schimba ritmul acestor cuvinte (ştiţi doar că nu sunt tocmai copil, ci un copil-părinte...) Aşadar, tu (care eşti om mare) pregăteşte-te de o mică schimbare.

*

Când m-am născut au avut grijă să-mi spună că voi trăi între două lumi.

Pe una, ei o numeau „realitate” şi am văzut curând că orice ating în această lume, doare. De pildă, când atingeam pământul îmi juleam genunchii iar tavanele îmi făceau mai mereu cucuie.

În plus, vedeam lumina doar când lăsau uşa crăpată, ca o promisiune pentru împlinirea căreia trebuia să lupt. Îmi găseau tot felul de păcate pe care mi le scriau pe trup, ca unui adevărat osândit. O lume fals justiţiară, fără certitudini, în care trebuia să găsesc, la rândul meu, alte vini, altor nevinovaţi. Nimic nu era mai important decât recunoaşterea nevinovatelor vini. Urma „Procesul” la „Castel” unde se pronunţa „Verdictul” pentru a intra în „Colonia penitenciară”. O lume a absurdului...

Am plecat.

Dar, pentru că îl citisem pe Kafka, le-am lăsat o scrisoare: „(...) v-am iubit totuşi mereu.”

*

Aşa că, iată-mă, în a doua lume (în care pot să mă ţin de glume). Iar dacă voi, copii, nu v-aţi plictisit am să continui povestea de unde m-am oprit.

În iarna aceea din norii groşi ningea cu îngeri albi şi pufoşi. Şi-mi dăruiau câte-un fulg, fiecare (eu nu aveam aripi în spinare). Şi pluteam (ori zburam?) între pământ şi cer („a pluti” şi-„a zbura” mie-mi par că-s la fel).

Dar uite, n-am să mai vorbesc la trecut nici chiar despre vremea în care m-am născut cu atât mai prezent doresc să fie timpul verbului când vorbesc despre copilărie.

Vreau să pot plânge cât îmi place şi lumea să mă lase în pace. Din când în când să mă răsfăţ şi să-mi fac mustăţi din vată pe băţ ori să mă joc cu păpuşile fără să se sperie mătuşile gândind că sigur m-am îmbolnăvit când le spun că Urâţica mi-a vorbit. Să-mi ridic faţa spre cer şi să beau apă din ploi până nu cad pe pământ transformate-n noroi şi să-ncalec pe cai fără jug ori căpăstru (ca aceia ce-l dor pe Nichita Stănescu).

Aşa că vă chem să alergăm prin grădină cu plasa de prins fluturi în mână (aceia din voi care nu stau la casă pot alerga printre muşcatele de pe terasă) şi după ce-i prindem şi le admirăm culorile de pe aripioare să lăsăm fluturii să zboare.

Să-ncercăm s-amânăm acea vreme în care nu mai avem niciun fel de scăpare şi vrând-nevrând „ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie”.

Şi dacă nu aveţi nici grădină nici terasă întrebaţi-l pe Marin Sorescu unde să fugiţi de-acasă...

Exerciţiu de umilinţă

Dacă titlul mi-a fost inspirat de binecunoscutul „Exerciţiu de admiraţie”, gândurile pe care le aştern mai jos reprezintă modul meu de a achiesa la o afirmaţie făcută de Alexandru Paleologu în „Interlocuţiuni”, carte pe care tocmai o citesc.

Spune autorul: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”

Nu ştiu la ce vă gândiţi voi, dar mie îmi vine în minte bunica.

Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea şi grădina de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Rostirile ei erau însoţite de gesturi iar la cuvintele „iubire”, „neam” şi „ţară” îşi ducea întotdeauna mâna la inimă. Cuvinte sfinte pentru bunica.

Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.

Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.

Ei, dar timpurile se schimbă.

Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să deveniă el, Acela.

De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?

De aceea îmi venise în minte bunica. Ea rostea atât de uşor şi firesc „iartă-mă!” când credea că a greşit...

Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”

A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?

Unde greşim? Ce-am făcut noi din această lume?

Undeva, pe drumul nostru către Dumnezeu, ne-am pierdut.

Ne-am pierdut reperele morale. Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!

Vă propun un exerciţiu de umilinţă. Acea umilinţă care ne aşază acolo unde ne este locul într-o imaginară piramidă a valorilor: să ne reprezentăm, fie şi doar pentru o clipă, marele Univers. În care bietul nostru Pământ e o fărâmă şi pe care noi suntem nişte mici nimicuri. Şi să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei Lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.

Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încând nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.

Epifanie

(revelaţia unei lumi)

„Poţi începe!” îmi spune vocea lăuntrică.

Dar eu încă mă mai codesc. Şi privesc pe geam la grădina înviorată de ploile căzute în ultimele zile: trebuie să curăţ trandafirii şi parcă şi iarba a crescut cam mult. Iar vântul a împrăştiat câteva frunze pe...

„Ei, ce faci? Credeam că te-ai hotărât!” mă somează din nou vocea.

„Dar eu scriu doar poveşti!” îi răspund. „Şi nici nu prea au haz poveştile mele. Simple adieri dinspre trecut care îşi cer, încă, dreptul la...”

„Atunci, să fie poveste!”

„Totuşi, nu e chiar poveste. Lumea aceasta chiar există!”

„Bine, dar şi lumea poveştilor există!

Şi tot ce pot face este să-i zâmbesc gândului meu acolo, înlăuntru. Şi să încep să scriu despre revelaţia unei lumi nevăzute.

Aşadar, a fost odată...

... o lume ciudată...

În lumea aceasta spaţiul se comprimă iar timpul este ce vrei tu să fie: anotimp sau cer, clipă sau veşnicie. Aici poţi să te afunzi în nevoia ta de tristeţe sau de bucurie fără să dai socoteală nici pentru lacrimi, nici pentru zâmbete.

Cuvintele zboară cum o făceau, în poveştile de demult, gândurile. Pentru că aici totul se măsoară în cuvinte: distanţă, timp, speranţă ori dezamăgire. Oamenii nu au chipuri, ci sentimente: iubire, ură, încredere, deznădejde. Şi ştii întotdeauna când zâmbesc ori când plâng.

E destul să priveşti pe fereastră şi totul prinde viaţă. Un click şi fereastra se deschide. Nu spre exterior, ci spre tine. Poţi să te apropii de ea şi să-i zâmbeşti şi atunci zâmbetul ţi se întoarce reflectat de această lume. Ori poţi alege să-ţi propteşti bărbia în palme şi, nepăsător, să te scălâmbăi la lumea aceasta, schimonosindu-ţi trăsăturile de fereastra ei. Ea te va îngădui aşa cum eşti, răspunzându-ţi ca un ecou al imaginii, cu aceeaşi măsură.

Oamenii îşi împlinesc aici nevoia de ei, cei adevăraţi. Pentru că nu orice lume îţi acceptă ciudăţeniile. De pildă, să fii ditamai omul şi să vorbeşti cu fluturii... Ori să declari aşa, cu seninătate, că uneori îngerii coboară la fereastra ta atingându-ţi tâmplele cu zborul...

Lumea aceasta e o Poveste Mare în care au loc, întotdeauna, şi poveştile tale.

Şi dacă se întâmplă, uneori, să greşească şi să răspundă zâmbetelor tale cu tristeţi, tu să ierţi.

Şi să nu regreţi niciodată zâmbetele dăruite.

Cine ştie? Poate, cândva, Universul ţi le va rostogoli înapoi...

Dezlegare la îngeri

(poveste-joc de 1 iunie)

- Am sosit.

- Mmda... nu te-a chemat nimeni. Dar, dacă tot eşti aici, ce ştii să faci?

- Păi... uneori, scriu.

- Scrii?! Şi, cam ce scrii? Despre ce, adică.

- Despre zboruri. Ştii: fluturi, cărăbuşi, aripi, îngeri...

- Îngeri?! Nu, te rog, prea mulţi îngeri! Vrem ceva original, ceva nou. Tendoane şi muşchi, înţelegi? Azi, îngerii sunt depăşiţi, demodaţi.

- Dacă sunt demodaţi, aş putea scrie despre asta:

Prea mulţi îngeri născuţi din cuvinte de ceară

Demodaţi şi tăcuţi îşi iau zborul din noi

Poleind peste lume prea multă sfială,

Este vremea, acum, să-i chemăm înapoi.

Orice plâns nerostit a născut câte unul

Orice vers lăcrimat a sfârşit într-un zbor...

- Nu, nu, stai! Opreşte-te!

- ?!

- Sfială? Lacrimi? În niciun caz! Vrem dezinvoltură, fără complexe. În plus, poftim, rime! Unde ai mai văzut tu, rime! Azi se scrie în alb, poemul se simte, există independent de forme rigide; fără bariere stilistice, fără...

- Înţeleg. Atunci, fără rime:

prea mulţi îngeri acoperă cerul

aripile lor albe nu mai au loc printre nori

îşi ciocnesc zborurile lângă tâmplele noastre

şi ne cresc lespezi albe-n cuvinte

prea mulţi îngeri atârnă de cer

îşi izbesc căderile de lutul din noi

uneori însufleţindu-l...

- Nu, nu, Nu! Opreşte-te! Fără încărcătură stilistică, fără balast. Simplu. Înţelegi? Scurt. Astăzi, lumea nu mai are timp să citească.

- Bine. Pot încerca o proză scurtă, atunci:

În dimineaţa aceea se trezise mai devreme. Auzise un zgomot ciudat în cireşul din faţa casei şi deschisese fereastra. Câţiva îngeri aşezaţi pe crengile înroşite de rod îi făcură cu mâna. Aveau cireşe la urechi şi...

- Destul! Totul este demodat, sună a poveste, a copilărie. Vrem realism, transfigurare. Şi fără îngeri, înţelegi? Fără înge... Ei, ce faci? Unde pleci?!

*

Totuşi, astăzi avem dezlegare la îngeri!

Ne putem amăgi că mai suntem copii

Chiar de anii ce trec lasă-n urmă răsfrângeri

Adunate-n tăceri şi în ierni argintii.

Azi e vremea să mângâi copilul din mine

Să-i cobor, din cireş, câţiva îngeri cuminţi,

Să-i şoptesc că povestea se termină bine

Când e spusă, zâmbind, de copiii-părinţi.

Vânzătorul de îngheţată

Toţi îl iubeam.
Îl întâlneam în vacanţele de vară, la intervale de câteva zile, pe uliţele din satul bunicilor. Împingea toneta pe a cărei vopsea scorojită încă se mai distingeau biluţele colorate, îngrămădite în cornete ce păreau mereu prea mici.
Din loc în loc se oprea şi îşi ademenea micii muşterii.
Ne ridicam fericiţi din praful uliţelor şi ne grăbeam spre case pentru a cere părinţilor bănuţul necesar cumpărării celor câtorva clipe de răcoare şi arome. Pentru că azi era cu bani.
Aşa striga vânzătorul de îngheţată, printre cetele de pofticioşi: „Azi cu bani, mâine fără bani!” Şi nu ştiu cum se făcea, dar în satul acela uitat de lume, vânzătorul de îngheţată ajungea tot în zile „cu bani”. Niciun copil nu-şi amintea să fi primit vreodată „fără bani” aroma colorată.
Ne înşiram în faţa lui, zâmbind. Îi întindeam pumnul mic, în care strângeam cu grijă bănuţul încălzit de atâta dorinţă iar cu cealaltă mână primeam, aproape cu evlavie, cornetul.
După ce şi ultimul dintre noi îşi lua porţia de fericire, vânzătorul de îngheţată pleca mulţumit, nu înainte de a ne asigura că îi suntem la fel de dragi pe cât ne este el nouă şi că aşteaptă următoarea întâlnire cu tot atâta nerăbdare. Şi, cine ştie? Poate data viitoare va fi o zi „fără bani”...
Într-o vară, toneta apăruse şi a doua zi.
Ne-am privit uimiţi de atât nesperat noroc şi am alergat după ea. Demult nu mai văzuseră acele uliţe atâta fericire!
Dar vânzătorul de îngheţată striga în gura mare: „Azi cu bani, mâine fără bani!” fără să-i pese că ne înşela aşteptările. Că „azi” trebuia să fie „fără bani”.
- Fără bani? Ia uite la ei, împieliţaţii! Hai, căraţi-vă de aici! Frumos v-au învăţat părinţii! Să cerşiţi! se stropşise el, supărat de îndrăzneala noastră.
- Dar ai zis că mâine...
- La fel spun şi acum: mâine! Azi, însă, e cu bani!
Niciunul dintre noi nu avea bănuţul pregătit în pumn. Şi nimeni nu s-a grăbit spre casă pentru a-l cere. Ne-am reluat jocul uitat în ţărâna drumului şi ne-am ascuns în adâncuri de suflete una din primele dezamăgiri pe care viaţa ni le rezervase.
De atunci nimeni nu l-a mai iubit pe vânzătorul de îngheţată.
*
Am crescut. Nu mai tânjesc demult după cupele reci şi colorate.
Dar am învăţat că oamenii sunt asemeni copacilor: nu trebuie să-ţi desenezi iubirile pe ei, să nu-i răneşti cu fericirea ta.
Şi că viaţa e un vânzător de îngheţată care aşteaptă să-ţi deschizi pumnul şi să-i întinzi bănuţul pentru fiecare aromă pe care ţi-o oferă. Astăzi. Nu există mâine.

Viaţa ca o carte cu poze

- filă de jurnal -

Îi priveşti mai întâi coperta şi, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleşesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de desluşit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, şoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense şi la fel de inutile: cine-şi mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o aşezi pe genunchi şi te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file şi, când te dezmeticeşti, observi că ai pierdut. Un an?... sau câţi?... şi încerci să înţelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ţi-e greu, te întorci la visuri. În ele ştii, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbeşti, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ţi deschisă, uitată pe genunchi şi, dintr-o dată, faţa li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbeşti visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îţi scoţi toate pansamentele sub care îţi ascunzi, de obicei, poveştile. Și te priveşti în oglindă. Îţi îmbraci, pe rând, toate vieţile tale de până atunci şi le îndrepţi cutele de la rochiţe. O alegi pe cea care se asortează aşteptărilor tale. Şi, neapărat, zâmbeşti în timp ce chemi toată lumea aceea care locuieşte în tine. „Azi e ziua mea!” le spui şi toţi te sărbătoresc în timp ce un înger vă priveşte aşezat, cuminte, pe o scară. Şi dacă uneori îţi vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, ţin în braţe curcubeul.
În vis îţi eşti şi zenit şi nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ţi desenezi soarele. Şi ştii că Dumnezeu îţi face cu mâna ori de câte ori îţi ridici privirea spre cer. Şi zâmbeşti. Şi nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, eşti întotdeauna tu.
Afară e noapte şi din nou dimineaţă. Se trag focuri de armă în numele păcii şi, în numele progresului, se promovează josnicia.
Şi nu deschizi geamul de teamă să nu-ţi intre viaţa peste visuri.

Mărţişor

(primăvară cu îngeri)

Martie: alb (zăpezi, ghiocei, lumină, îngeri...)
Aprilie: învieri (grădini, lumânări, credinţe, îngeri...)
Mai: zboruri (fluturi, cărăbuşi, vise, îngeri...)
*
Ştiu când greşesc.
Uneori sunt prea exaltată şi vorbesc prea mult. Într-un târziu îmi dau seama că vorbesc singură. Atunci mă sperii şi mă adun de pe lângă cei pe care îi iubesc. Mă chircesc în mine. Ghemuită, îmi aşez fruntea pe genunchi ca un fetus contractat în mamă. Şi văd ca orbii, în interior. E frumos cel care e bun. Nu mai contează grămada de carne. Doar sufletul.
Alteori mă aşez în forme. Cum aşeza mama aluatul când făcea prăjituri. Forma mea are aripi. Ca un înger. Îmi lipesc pe obraji zâmbete decupate din pozele vechi, de pe vremea când legănam păpuşa. Apoi îmi cos petice pe unde m-am rupt. Pe suflet, mai ales.
Şi învăţ să tac.
*
Ştiaţi că nimic nu e mai puternic decât iubirea? Că timpul se zbate inutil, indiferent în ce sens curge? Ştiaţi că trupul e doar o haină şi că sufletele ştiu asta cel mai bine şi tocmai de aceea se găsesc mereu? Îmi culeg, de regulă, învăţămintele din cărţi şi din viaţă. Şi totuşi. Ieri am văzut „Strania poveste a lui Benjamin Button”. După mine, acest film ar trebui predat la şcoală.

8 martie

(mamei mele)

sunt copilul ce-ai fost mai bogat cu un vis
eşti femeia ce-ncepe să-mi crească sub tâmple
suntem Ianus cu-o faţă spre timpul ucis
şi cu alta privind spre ce e să se-ntâmple

ca-ntr-un mise-en-abîme suntem mame-copii
eu - în pântecul tău - am în mine urmaşi
nici nu ştiu de-i a ta sau a mea astă zi
suntem mame ce cresc din copiii rămaşi

din fetiţa de-atunci ai pe frunte mirări
mie mi-a mai rămas o lumină sub pleoape
aşezăm un răspuns în tăcute-ntrebări
când copiii ce-am fost vin în noi să se-adape

uneori mă visez cum îţi cresc dintre sâni
tu cu lacrimi mă uzi şi îmi spui că sunt ploi
şi ascult peste ani cum smerită îngâni
despre îngeri tăcuţi aşezaţi între noi