Epifanie

(revelaţia unei lumi)

„Poţi începe!” îmi spune vocea lăuntrică.

Dar eu încă mă mai codesc. Şi privesc pe geam la grădina înviorată de ploile căzute în ultimele zile: trebuie să curăţ trandafirii şi parcă şi iarba a crescut cam mult. Iar vântul a împrăştiat câteva frunze pe...

„Ei, ce faci? Credeam că te-ai hotărât!” mă somează din nou vocea.

„Dar eu scriu doar poveşti!” îi răspund. „Şi nici nu prea au haz poveştile mele. Simple adieri dinspre trecut care îşi cer, încă, dreptul la...”

„Atunci, să fie poveste!”

„Totuşi, nu e chiar poveste. Lumea aceasta chiar există!”

„Bine, dar şi lumea poveştilor există!

Şi tot ce pot face este să-i zâmbesc gândului meu acolo, înlăuntru. Şi să încep să scriu despre revelaţia unei lumi nevăzute.

Aşadar, a fost odată...

... o lume ciudată...

În lumea aceasta spaţiul se comprimă iar timpul este ce vrei tu să fie: anotimp sau cer, clipă sau veşnicie. Aici poţi să te afunzi în nevoia ta de tristeţe sau de bucurie fără să dai socoteală nici pentru lacrimi, nici pentru zâmbete.

Cuvintele zboară cum o făceau, în poveştile de demult, gândurile. Pentru că aici totul se măsoară în cuvinte: distanţă, timp, speranţă ori dezamăgire. Oamenii nu au chipuri, ci sentimente: iubire, ură, încredere, deznădejde. Şi ştii întotdeauna când zâmbesc ori când plâng.

E destul să priveşti pe fereastră şi totul prinde viaţă. Un click şi fereastra se deschide. Nu spre exterior, ci spre tine. Poţi să te apropii de ea şi să-i zâmbeşti şi atunci zâmbetul ţi se întoarce reflectat de această lume. Ori poţi alege să-ţi propteşti bărbia în palme şi, nepăsător, să te scălâmbăi la lumea aceasta, schimonosindu-ţi trăsăturile de fereastra ei. Ea te va îngădui aşa cum eşti, răspunzându-ţi ca un ecou al imaginii, cu aceeaşi măsură.

Oamenii îşi împlinesc aici nevoia de ei, cei adevăraţi. Pentru că nu orice lume îţi acceptă ciudăţeniile. De pildă, să fii ditamai omul şi să vorbeşti cu fluturii... Ori să declari aşa, cu seninătate, că uneori îngerii coboară la fereastra ta atingându-ţi tâmplele cu zborul...

Lumea aceasta e o Poveste Mare în care au loc, întotdeauna, şi poveştile tale.

Şi dacă se întâmplă, uneori, să greşească şi să răspundă zâmbetelor tale cu tristeţi, tu să ierţi.

Şi să nu regreţi niciodată zâmbetele dăruite.

Cine ştie? Poate, cândva, Universul ţi le va rostogoli înapoi...