Sunt zile când mă întorc, pur și simplu.

Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici  despre pușca lui Cehov nu este vorba).

Este vorba doar despre anii pe care îi îngrămădesc pe unde mai găsesc câte un locșor: prin câte un buzunar descusut care comunică, în taină, cu încăpătoarea căptușeală a unui paltonaș purtat în iernile reci, în acea Vale dintre munții copilăriei; în tăcerile folosite ca armă, atunci când nedreptatea lumii scotea în evidență neputința lacrimilor de copil; printre ierburile de pe malul drept al pârâiașului lângă care, în serile de vară, licuricii ne luminau locul în care ne ascundeam pe vremea când încă mai eram căutați.

Anii noștri. Când sunt mulți și nu mai au loc în sertare sau în casete pregătite din timp pentru ei, îi așezăm în cele mai năstrușnice locuri. Unii ne zâmbesc, târziu, dintre paginile unei cărți, ații ne fac cu mâna de după un nor, sau de pe coama unui deal. Nici nu ne mai amintim, poate, pe unde i-am lăsat, în trecerea prin viață. Răbdători, ei așteaptă să ne întoarcem și să încercăm să înțelegem ceea ce atunci nu am putut înțelege: unde am greșit, așezând rațiunea pe piedestal, în detrimentul iubirii. Acum, oameni mari fiind, avem – nu-i așa? – puterea de a înțelege. Și de a repara. Pentru ca ”în cealaltă vreme a vieții noastre” să alegem Iubirea.

Într-atât de mult încât să putem spune că iubirea este singurul lucru care contează.

 

 

Pare că pe facebook a devenit o adevărată modă postarea unor texte fără să se indice sursa acestora. ”Text preluat” apare, cel mult, la sfârșitul postării. Nu share, nu link, nimic din ceea ce te-ar lumina, trimițându-te la sursă. Să îți poți da seama pe cine admiri, cine este persoana care a scris acele texte, care a avut acele trăiri. Persoana căreia trebuie să îi mulțumești că a împărtășit cu ceilalți, ceea ce a simțit. Iar acest ”text preluat” este, la rândul său, preluat și circulă așa, pe net, ca un copil al nimănui, dar asupra căruia fiecare își arogă un drept. Pentru că mie așa îmi pare: dacă nu pui sursa textului ești foarte aproape de a fi un impostor. Chiar dacă, la sfârșit, apare acel ”text preluat” care-l trimite pe adevăratul autor într-un nedrept anonimat.

primăvară

 

În arta modernă, frumusețea a ajuns cenușăreasă. Originalitatea este regina, nepăsătoare la nevoile noastre spirituale și morale. Contează impactul. Șocul.

În general, omul nu mai creează frumosul, ci îl distruge.

Dincolo de om, natura își vede mai departe de ale ei. Cu repetiție și fără originalitate. Cum sunt florile acestea care mă întâmpină, an de an, sub fereastra de la bucătărie. Și anul acesta, exact ca anul trecut! Fără pic de originalitate. Dar atât de frumoase!

 Istoria se repetă și voința de putere continuă să nască monștri. 

Peste formula - cândva emblematică pentru practicarea unui jurnalism lipsit de prejudecăți și preferisme, - aceea de a prezenta toate știrile, fără temeri sau favoritisme, s-a așezat praful de multă vreme. Într-o societate în care cei cocoțați pe scaunele puterii - indiferent de orientarea lor politică (chiar așa, vedeți vreo diferență?) -  aplică principiul potrivit căruia orice este adevărat dacă sunt destui care să creadă, am sentimentul că sunt doar un biet spectator, deși pe scenă se joacă viața mea. Și a mea.

Pe mine mă sperie foarte tare să văd în fruntea instituțiilor statului persoane care nu cunosc istoria acestei țări. Pentru matematică mai ai calculatorul, cu limba română - nedrept stâlcită - te mai faci, totuși, înțeles. Dar ce te faci fără rădăcini? Te bate vântul și de duce așa, purtându-te te miri pe unde. Și când te lasă din vârtejul lui, - unde te-o lăsa - tu crezi când ți se spune că ești o pleavă. Pentru că nici nu știi ce spic frumos ai fost cândva. 

„Starea de conștiență poate fi stinsă prin descurajarea învățământului, prin controlul asupra posturilor TV, prin plata unor onorarii speciale către formatorii de opinie sau, pur și simplu, prin cumpărarea mijloacelor de informare cu totul.” Spune doctorița Hester van Zandt, personaj din „Atlasul norilor” al lui David Mitchell, iar mie mi se pare că se potrivește mănușă cu ceea ce văd în jurul meu, azi. Mediul în care îți duci existența este cheia propriei identități. Și mă tem că banul este valoarea (aproape singura!) a mediului în care trăim în prezent. Din păcate, aproape totul e de vânzare. Chiar și țara.

„Într-o bună zi, o Lume strict prădătoare va ajunge să se devoreze pe sine! Unui singur individ, egoismul îi urâțește sufletul; întregii specii umane, egoismul îi grăbește dispariția. Să fie aceasta pierzania înscrisă în chiar firea noastră?” se întreba Adam Ewing, în aceeași carte menționată mai sus.

Poate eu sunt demodată. Dar patriotismul este o valoare care nu are nimic de-a face cu moda. Rezistă vremii și vremurilor. Dacă există.

 Este înfiorător câtă iresponsabilitate domnește în rândul clasei politice (putere și opoziție, deopotrivă)! Este revoltătoare această politică ”l’État c'est moi” și această atitudine potrivit căreia, dacă ocupi (vremelnic!) o funcție, ești atotputernic și - mai ales - atotștiutor! Pleava s-a ridicat, semeață, la suprafață. Și fiecare zi e o dovadă în plus a cumplitei incompetențe! 

Sincer, încep să mă tem pentru această țară.

ghiocei

 Deși făcuți după același tipar, suntem atât de diferiți.

La fel și anotimpurile: toate primăverile au păsări, flori și fluturi. Doar că alții, de fiecare dată. 

Cum aceeași carte poate spune povești diferite, după vremea în care o citești. Când ești copil, contează acel final cu ”fericiți până la adânci bătrâneți”, indiferent câți zmei și balauri s-au pus de-a curmezișul poveștii. Apoi, pe măsură ce copilul rămâne doar în tine și ”omul mare” devine tot mai mare, înțelegi cât de important este parcursul poveștii: să știi, să faci, să cunoști și să deții adevărul. Și tot trece timpul. Iar când tu, ”omul mare”, obosești de atâtea dureroase adevăruri, parcă te-ai întoarce la povești. Și parcă ai mai strecura în ele zborul unui fluture ori culorile unei flori din primăverile trecute. Și gândești, asemeni copilului de odinioară, că dacă finalul este cu ”fericiți până la adânci bătrâneți”, cartea se închide cu un zâmbet.

Ei sunt ghioceii acestei primăveri.

Primăvară cu cireși fără îngeri

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață.

Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de unde am rămas. Cei rămași.

Greșită, spun alții, pentru că viața înseamnă ”a trăi” și - așa cum am învățat tot în școala primară, - nu putem pune virgulă între subiect și predicat.

Unii îl mai au pe Dumnezeu sălășluit în ei, din vechime. Îi mai aștern pătuțul Pruncului Isus, când se naște și Îi mai șterg fruntea, când agonizează pe cruce. Nu sunt singuri nici în singurătate.

Altora le-a rămas doar un loc gol, înlăuntru, și încearcă să îl umple cu crâmpeie de lumini: un soare, o stea, un licurici. Ceva colorat care să umple golul de întuneric.

Oricum, dacă l-ai ales pe El, trebuie să-l ascunzi bine între coaste și să pășești atent. Zâmbetele - dacă sunt - stau ascunse dincolo de măștile acestea devenite obligatorii și nu-ți mai cunoști nici prietenii, nici dușmanii.

Totuși, oricât de diferită lumina din noi, umbrele noastre sunt la fel. Și ele se aștern peste același pământ, se apropie, se suprapun, se despart căutând uși neaflate încă: să intrăm - unii, ori să ieșim - alții. Să putem respira.

Cum se face la virgule. 

”The Emperor has no clothes”

Citesc în presa on-line că o nouă formă de artă bântuie străzile Manchesterului: două femei s-au expus, complet dezbrăcate, dar unse cu gem din cap până-n picioare, afirmând că aceasta este o exprimare artistică. Așadar, artă.

Mi-am amintit de Guillermo Vargas Habacu, ”artistul” costarican, care acum vreo zece ani, a adus într-o expoziție un cățel, pe care l-a legat și l-a lăsat fără apă și fără mâncare, să moară pe ”altarul artei”. Că - nu-i așa - arta cere sacrificii. Și toți cei care au vizitat expoziția au fost de acord cu artistul, nimeni nu s-a gândit să hrănescă bietul animal. Au privit, ca niște adevărați cunoscători ai artei, cum cățelul se sfârșește, însetat și înfometat.

Tracey Emin și-a vândut ”My Bed” cu 2,7 milioane euro. Cu tot cu cearșafurile pătate, prezervativele folosite, tampoanele și sticlele goale de băuturi. Patul în care ea a suferit din dragoste. Artă.

Să datorăm, oare, această formă de artă, Pișoarului lui Duchamp, declarat a fi cea mai influentă operă a secolului XX? Autorul însuși afirma că amplasarea lui în expoziție fusese, inițial, un gest satiric, prin care dorea să batjocorească lumea artei și snobismul care o însoțea. Dar a sfârșit prin a fi considerat artă, cu intenția de a șoca și a-i determina pe cei care caută frumusețea în artă să se simtă, cumva, rupți de realitate. Marcel Duchamp afirma că nu-i pasă de cuvântul ”artă”. Și recunoștea că a contribuit la discreditarea lui, în mod intenționat. 

Michael Craig-Martin - artist celebru prin lucrarea sa, ”An Oak Tree” (în fapt, un simplu pahar cu apă pe o poliță, alături de un text prin care explică de ce privitorul ar trebui să vadă acolo un stejar) - afirmă că scopul artei moderne este acela de a captiva imaginația. Și, în plus, permite privitorului să vadă lumea, așa cum este.

Criticii continuă să aprobe aceste idei creative și să le considere artă.

Roger Scruton (filozof, scriitor britanic) este unul din puținii care au curajul să spună că împăratul este gol. Că un lucru nu poate fi numit artă doar pentru că oferă o felie de realitate: ”Arta este o chemare către alții, să vadă lumea prin ochii artistului.” El arată cât de importantă este frumusețea în artă, o necesitate care, ignorată, ne conduce într-un deșert spiritual. Sarcina sacră a artiștilor este aceea de a scoate în evidență faptul că în lume, în viață, există valori de care avem nevoie: frumusețe, iubire, prietenie, credință.  ”Această profanare deliberată este și o negare a iubirii, o încercare de a reclădi lumea, astfel încât iubirea să nu-i mai aparțină. Aceasta este cea mai importantă caracteristică a culturii postmoderniste, o cultură lipsită de iubire, hotărâtă să portretizeze lumea umană ca fiind de neiubit.” 

echilibru - azi nu sunt știri

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.

Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.

Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?

”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar in ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”

Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi  afirmația că ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.

Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predate ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?

Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.

O derută generală.

Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!” 

Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.

Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”

camera cu îngeri. despre dragoste

apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn
așa începeau, pe atunci, serile vacanțelelor de vară

mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și zâmbetul bunicii care, așezată la masa mică din dreapa intrării, își ridica privirea, fericită că mă vede
totul era alb, aici
și cămașa bunicii, și varul pereților, și fața de masă dantelată, cusută în zilele reci, din iernile la fel de albe, și pernele înșiruite pe pat, de-a lungul peretelui cu icoane
doar cuvertura patului purta râuri de culori, asemeni zilei ce tocmai se terminase: și câmp și apă și păduri și lanuri de porumb și flori sălbatice și floarea soarelui și zâmbete, șotii, gropițe în obrajii îmbujorați, jocuri, râsete, copilării

mă așezam pe patul care păstra culorile zilei
”…și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” citea bunica
iar eu zâmbeam îngerilor care ieșeau de după soba proaspăt văruită,
îi privem încolonându-se spre icoanele de pe pereți
și mă întrebam câtă dragoste am eu, numărând în gând și oameni, și vise, și cântece, și cerul albastru, și munții lângă care m-am născut, și puiul de mierlă, și

”și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” continua bunica

și îngerii așezau cununi pe capul sfinților din icoane, făcându-și treaba lor de îngeri, acolo sus
iar eu zâmbeam gândindu-mă la dragostea ce o revărsam zilnic spre mesteacănul plantat de mine, ajutându-l să crească

”dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă„ citea bunica
și mă încruntam, recunocând că n-am fost prea răbdătoare cu cei care au aruncat cu pietre în cățelul găsit între sălcii, la râu
în timp ce doi îngeri mă priveau întrebători și neliniștiți, parcă

”dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa„ mă asigura bunica
și adormeam în sfințenia albelor fâlfâiri
de pe tavanul camerei cu îngeri din vacanțele de vară

*
ușa aceea e, acum, mică
pragul îl trec ușor,
nici îngerii nu mai împletesc cununi pentru capetele sfinților
înecați în albul de var al pereților

”și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. iar mai mare dintre acestea este Dragostea”
doar ochelarii bunicii, legați cu sârmă și așezați peste litere, măresc - prin lupa lor - Cuvântul

(toate citatele sunt preluate din Prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Înger

Din fiecare poveste pe care o spunem, păstrăm - întotdeauna - o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.

Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții.  Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.

Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.

Și pentru că 1 Iunie este aproape, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.

madness

o taxă pe ură

și, poate, știind că trebuie să plătim, am încerca să ne autocenzurăm acest sentiment 

și am iubi mai mult

ne-am iubi mai mult

război sau pace

Dezlânat. N-am folosit de multă vreme acest cuvânt, dar e primul care mi-a venit în minte după ce am ascultat Discursul. Ce să zic, Dumnezeu să binecuvânteze America, dar să binecuvânteze întreaga noastră biată planetă, că mie mi s-a făcut, cumva, frică. Parcă nu mă simt ”safe”, mai pe limba lor. 
Am hotărât, totuși, că mă înșel, că sunt cusurgie și perfecționistă, că cer prea mult de la toată lumea și, recunoscându-mi aceste defecte, să încerc să mă bucur de cele patru zile în care am ”liber la citit”.
Căutând prin bibliotecă, am frunzărit, puțin, ”Război și pace” și iată-l pe Boris declarând că nu știa de expediția de la Boulogne, a lui Napoleon și nu auzise de Villeneuve: ”Aici, la Moscova, noi ne ocupăm mai mult de oaspeți și de bârfă, decât de politică. Habar n-am de toate astea și nu știu ce să cred.”
Hmm… Moscova zilelor noastre are și alte preocupări...

m-aș întoarce, parcă, la povești...

Aceste zile, mi s-a părut mai adevărat ca niciodată proverbul ”Când înțeleptul chibzuiește, nebunul nu stă nici el degeaba.”
Justificări, argumente, înregistrări, acuzații, revendicări, răzbunări.
Parcă nu mai am răbdare să ascult. M-aș întoarce la povești...

lăuntric - plăsmuire

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe fiecare stradă înțesată de case cu grădini în care tufe de dalii înalte, legate peste mijoc să nu se frângă, stăpâneau până toamna, târziu.   

Îmi amintesc pacea care se lăsa peste oraș, în serile târzii, de iarnă. Auzem fulgii cum se așează - straturi-straturi - peste pământul înghețat. Lumina neoanelor de pe stradă le dezvelea dansul și le accentua strălucirea. Vibram de promisiunea unei noi  zile de urcat pe derdeluș cu sania ori de făcut piruete pe canal, cu patinele. Mă înspăimântau brundușii care își sunau tălăngile pe la colțuri de străzi dar asta însemna că era atât de aproape Crăciunul! În casă mirosea a brad și a cozonaci și când deschideam ușa sobei, căldura focului îmi încălzea fața și mâinile înroșite de ger. Iar flăcările îmi spuneau, de fiecare dată, alte povești. 

Am avut, întotdeauna, o relație specială cu Dumnezeu și de aceea nu m-am simțit niciodată singură. Poate era înălțimea munților pe care-i cutreieram cea care mă făcea să îl simt aproape. Ori vârfurile brazilor pe care le priveam cum sprijină cerul. Sau - poate - era doar imaginația mea. Dar, nu știu cum, El îmi era - mereu, la îndemână.  

Am dus cu mine, peste ani, câte ceva din geografia acelor locuri: din întinsul zăpezii care - mereu punctuală - acoperea orașul în cele trei luni de iarnă de peste an, din parfumul florilor de salcâm care împodobeau, primăvara, cărările joase, din tăria și răceala pietrelor care formau munții ce creșteau din spatele casei noastre și din foșnetul frunzelor de castani strivite sub pași, în fiecare septembrie, în drumul spre școală. 　

Trecutul acesta face parte din mine, omul care sunt azi. Îmi definește întreaga existență și știu că, dacă m-aș fi născut în alt loc, aș fi - acum - alt om.

Avem, fiecare, propria poveste. Iar pentru noi, românii, acel ”a fost o dată” începe în interiorul acestei hărți pe care istoria ne-a desenat-o ca fiindu-ne țară. Binecuvântare? Blestem? E liber, fiecare, să-și numească așa cum dorește, Începutul.

Eu voi alege acel ”dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic” al lui Petre Țuțea: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

La mulți ani, România!

nu xmas (d'ont take Christ out of Christmas)

„ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat cu biserici!” Petre Țuțea

De Crăciun, 

Isus umblă din casă-n casă

își caută loc pentru încă o naștere:

”-E voie cu Viața?”

Îi facem semn

”-Ssst! Intră încet,

să nu audă vecinii,

așează-te aici, după gratiile coastelor

și încearcă să taci.”

Îl înghesuim în biserica dinlăuntrul nostru

un irod se detonează afară

ne ținem respirația cum făceam în copilărie, la v-ați ascunselea

să nu ne găsească, să nu ne găsească, să nu ne găsească

liniște

îl scoatem pe Isus dintre coaste 

îl recompunem și îl luăm de mână

pășim printre poze zimțate

un copil ne privește, zâmbind:

”-Uite, mamă, Moș Crăciun!”

”-Ssst! E doar lumina zăpezii înghețate

încearcă să taci.” 

îi spune mama

apoi se apleacă peste el, îl recompune

îl ia de mână

pășesc printre poze zimțate

S-a întors Moș Gerilă...

pastișă la toamna care a venit

anamneză: rochița colorată, sandalele prăfuite, cărăbușii de mai, depărtările, Iubirea. trecutul are contur, toate sunt aranjate în rădvanul pe care un prinț, sosit la vremea potrivită, l-a împiedicat să se transforme în dovleac, la miez de noapte.

apoi, timpul se schimbă și noi ne recreăm: altă rochiță, altă Iubire, alt prinț venit să salveze alt rădvan. și să-l transforme-n diamant. la fel pe deget și la fel în păr. și la fel pe rochia albă-albă. 

redundant? mai degrabă senzația de actual, asupra unui timp care a fost și reînvie, unic - totuși - de fiecare dată (vezi gustul madlenei lui Proust). O poveste ce rezumă în ea omenirea și te îndeamnă să  renunți la hotarul imaginat între adevăr și mit. și să-ți dorești o lume fără oglinzi, în care să te recunoști după ceea ce ești în interior. să te identifici cu ceea ce simți. 

pentru că Dragostea este singurul lucru care contează.

undeva, în Florența

”Da bambino, sapevo che dietro un muro di pietre o il tronco rugoso di una pianta, dentro la tana di un roditore o nel nido di un uccello si nascondeva sempre qualcosa di prezioso e, quando mi capitava di trovare uno di quei piccoli tresori, mi sentivo invadere da una felicita così grande da pensare che nella vita avrei sempre avuto il compito di scoprire qualcosa di nascosto.” (Lapo in ”Il giallo di Ponte Vecchio” di Letizia Triches)

gânduri

Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturaţi-l pe artist” al lui Joey Goebel.

În povestea lui Goebel, ineditul constă în metoda folosită pentru actul de creație: torturarea artistului.

Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz arată că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea prin aceea că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.

O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.

Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa(...).”

Toţi cei care "ajută" la devenirea artistului Vincent Spinetti - şi mă refer aici la Foster Lipowitz dar mai ales la Harlan, cel care se declară nu doar impresarul, dar şi prietenul artistului - sunt foarte buni învăţăcei ai lui Machiavelli. Lipsa de scrupule constituie o virtute iar ei sunt nişte simulanţi perfecţi: par miloşi dar cruzimea şi viclenia de care dau dovadă îi ajută să-şi realizeze scopul. Scop care scuză mijloacele, e adevărat... dar acest scop este o cauză înaltă.

Și totuși…

La anii maturității, Mircea Eliade avea să afirme despre propria suferință îndurată de-a lungul devenirii sale: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.”

În "Mitologii subiective", Octavian Paler afirmă că atât cel ce scrie un vers cât şi cel ce pictează un tablou pune în această creaţie a sa şi "o picătură de sânge" pe care vrea s-o salveze, astfel, de la moarte. Iar Edgar Allan Poe enumeră "Creaţia" printre cele patru condiţii ale fericirii.

Așadar…

Eu cred în suferința fetelor din lotul de gimnastică. Așa cum cred în suferința și în privațiunile tuturor sportivilor care fac performanță.

Dar mai cred că fără suferință și privațiuni nu se ajungea atât de sus. Că locul acela, al suferinței, e locul în care – conștient sau nu –fiecare persoană care are ceva de dăruit alege să trăiască. Aceste persoane ”torturate” se salvează, cumva, de la moarte, prin ceea ce realizează. Și trec în Eternitate. Dar nu obligatoriu. Pot alege, oricând, să renunțe.

Artistul din povestea lui Goebel a scris, ”prin tortură” o carte. Apoi, a hotărât că nu va renunța: „În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”

”Cine nu-l poate iubi până la absurd n-are niciun rost să se mai încurce cu el”, afirmă - referindu-se la Dumnezeu - cel care nu poate vorbi despre fericire decât ”din auzite”. (Emil Cioran - Lacrimi și sfinți)