Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Hmm... nu prea înţeleg... He?
Vezi, âme, uneori nici eu nu înţeleg prea bine...
Cred că trebuie să ne luăm răgazul să ne întoarcem printre amintiri... ca printr-un tunel al timpului... frunzele uscate vor înverzi, trandafirii vor fi iar vise nedesfăcute iar fluturii prinşi în insectar vor zbura din nou... undeva, printre toate aceste amintiri, vom găsi fetiţa aşteptând cu mânuţele întinse... Doar după ce o vom lua cu noi ne vom putea vedea mai departe de drum... Abia atunci vom înţelege...
Daaa... "în căutarea timpului pierdut", aşadar... să căutăm în noi ceea ce nu ştim că se află acolo... să conştientizăm trecutul şi, mai ales, să-l acceptăm. Să aducem la lumină ceea ce stă în întuneric... Nu zic, sună interesant! Dar, beth, amintirile pot să vindece sau să ucidă...
Trimiteți un comentariu