Dacă melancolia este “iubirea unei depărtări” aşa cum o defineşte Andrei Pleşu în “Pitoresc şi melancolie”, mă întreb care o fi “depărtarea” aceea după care melancolizez eu.
Ar trebui să fie o ţară a castanilor pentru că sensibilitatea mea creşte de fiecare dată când “întâmplările” de pe crengile acestor pomi sunt mai vârtoase: primăvara, când îşi zidesc florile şi le cresc păsări pe umeri; toamna, când îşi scot copilele bronzate din scutecele devenite prea mici şi le trimit să colinde prin ierburile lumii.
Anul acesta, castanii sunt confuzi. Par a fi încurcat anotimpurile şi nici eu nu mai ştiu ce am de făcut: să mor puţin, aşa cum fac în fiecare primăvară ori să mă pregătesc pentru un nou început aşa cum, nu ştiu exact de ce, îmi sugerează fiecare toamnă.
Dintre toate anotimpurile care mă tot colindă, în toamnă pun cele mai multe ingrediente: zâmbete uitate, aripi de insectar, petale rămase fără culori, coji de zboruri din cuiburi părăsite… Şi, ca mai mereu, exagerez cu sarea…
Astfel că, toamna mea e greu digerabilă pentru oricine. Şi, după ce schiţez câţiva îngeri pe geamul aburit de răceala ploilor de afară şi de căldura privirii din lăuntru, o aşez în raftul cu anotimpuri.
Şi aştept lumina din zăpada ce va să vină.
Dar, până atunci, mă copilăresc desenând.
Pentru că am redescoperit bucuria de a transforma gândurile în linii de-a lungul cărora pot ori nu – după cum mi-e vrerea – să aplic câteva culori.
Luată cu anotimpurile uitasem această formă de energizare-descărcare…
Deja a uitat unde a îngropat câţiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă.
Aşa că, am desenat o căpiţă să avem unde ascunde, mai târziu, greierii. Am conturat soarele şi l-am aşezat într-un colţ. Când îl vom agăţa în brad, de Crăciun, vom şti doar noi că nu e portocală. Puţin verde trist în mesteacănul sub care ne-am trăit vara şi, gata: ne putem înrăma anotimpul!
Vezi, copile? Anotimpurile noastre nu mai sunt năvalnice. Anul acesta şi primăvara îşi abandonase fluturii în cocon şi tot noi le-am desenat aripi pentru zbor.
Plângi, Flu?
Uite, dacă vrei, colorează aripi de fluturi pentru primăvara viitoare.
Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am numit acest text în versuri „proză” iar pentru că pe adulţi i-ar putea plictisi am scris lângă titlu: „pentru copii”.
Povestea începe demult, într-o iarnă... (nu, n-am să las fulgii să se cearnă, voi găsi iernii alte rime pentru că-n poveste e vorba de mine).
Mai departe voi schimba ritmul acestor cuvinte (ştiţi doar că nu sunt tocmai copil, ci un copil-părinte...) Aşadar, tu (care eşti om mare) pregăteşte-te de o mică schimbare.
*
Când m-am născut au avut grijă să-mi spună că voi trăi între două lumi.
Pe una, ei o numeau „realitate” şi am văzut curând că orice ating în această lume, doare. De pildă, când atingeam pământul îmi juleam genunchii iar tavanele îmi făceau mai mereu cucuie.
În plus, vedeam lumina doar când lăsau uşa crăpată, ca o promisiune pentru împlinirea căreia trebuia să lupt. Îmi găseau tot felul de păcate pe care mi le scriau pe trup, ca unui adevărat osândit. O lume fals justiţiară, fără certitudini, în care trebuia să găsesc, la rândul meu, alte vini, altor nevinovaţi.Nimic nu era mai important decât recunoaşterea nevinovatelor vini. Urma „Procesul” la „Castel” unde se pronunţa „Verdictul” pentru a intra în „Colonia penitenciară”. O lume a absurdului...
Am plecat.
Dar, pentru că îl citisem pe Kafka, le-am lăsat o scrisoare: „(...) v-am iubit totuşi mereu.”
*
Aşa că, iată-mă, în a doua lume (în care pot să mă ţin de glume). Iar dacă voi, copii, nu v-aţi plictisit am să continui povestea de unde m-am oprit.
În iarna aceea din norii groşi ningea cu îngeri albi şi pufoşi. Şi-mi dăruiau câte-un fulg, fiecare (eu nu aveam aripi în spinare). Şi pluteam (ori zburam?) între pământ şi cer („a pluti” şi-„a zbura” mie-mi par că-s la fel).
Dar uite, n-am să mai vorbesc la trecut nici chiar despre vremea în care m-am născut cu atât mai prezent doresc să fie timpul verbului când vorbesc despre copilărie.
Vreau să pot plânge cât îmi place şi lumea să mă lase în pace. Din când în când să mă răsfăţ şi să-mi fac mustăţi din vată pe băţ ori să mă joc cu păpuşile fără să se sperie mătuşile gândind că sigur m-am îmbolnăvit când le spun că Urâţica mi-a vorbit. Să-mi ridic faţa spre cer şi să beau apă din ploi până nu cad pe pământ transformate-n noroi şi să-ncalec pe cai fără jug ori căpăstru (ca aceia ce-l dor pe Nichita Stănescu).
Aşa că vă chem să alergăm prin grădină cu plasa de prins fluturi în mână (aceia din voi care nu stau la casă pot alerga printre muşcatele de pe terasă) şi după ce-i prindem şi le admirăm culorile de pe aripioare să lăsăm fluturii să zboare.
Să-ncercăm s-amânăm acea vreme în care nu mai avem niciun fel de scăpare şi vrând-nevrând „ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie”.
Şi dacă nu aveţi nici grădină nici terasă întrebaţi-l pe Marin Sorescu unde să fugiţi de-acasă...
Dacă titlul mi-a fost inspirat de binecunoscutul „Exerciţiu de admiraţie”, gândurile pe care le aştern mai jos reprezintă modul meu de a achiesa la o afirmaţie făcută de Alexandru Paleologu în „Interlocuţiuni”, carte pe care tocmai o citesc.
Spune autorul: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Nu ştiu la ce vă gândiţi voi, dar mie îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea şi grădina de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Rostirile ei erau însoţite de gesturi iar la cuvintele „iubire”, „neam” şi „ţară” îşi ducea întotdeauna mâna la inimă. Cuvinte sfinte pentru bunica.
Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să deveniă el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
De aceea îmi venise în minte bunica. Ea rostea atât de uşor şi firesc „iartă-mă!” când credea că a greşit...
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Unde greşim? Ce-am făcut noi din această lume?
Undeva, pe drumul nostru către Dumnezeu, ne-am pierdut.
Ne-am pierdut reperele morale. Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Vă propun un exerciţiu de umilinţă. Acea umilinţă care ne aşază acolo unde ne este locul într-o imaginară piramidă a valorilor: să ne reprezentăm, fie şi doar pentru o clipă, marele Univers. În care bietul nostru Pământ e o fărâmă şi pe care noi suntem nişte mici nimicuri. Şi să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei Lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încând nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.
"Când te bântuie tristeţea, Când pierzi toate, Când te doare, Când te-nşfacă gerul vieţii, Sub furtuni, sub ani, sub vânt, - Să zâmbeşti cu nepăsare E cea mai înaltă artă Dintre câte-s pe pământ."
