Neîntâmplări

(sau ce-ar fi fost dacă...)

Copil fiind, auzise nişte bătrâni din satul bunicilor cum povesteau despre unul, Ion, care se închina pe uliţă fără să se întoarcă spre răsărit. Cum să-i vadă Dumnezeu semnul crucii – spuneau – dacă nu se întorcea spre el? Se gândise atunci că i-o fi greu, omului, să se orienteze după punctele cardinale, mai ales dacă nu vedea soarele. Iar soarele lui Ion era ascuns după nori grei că avea mai mereu faţa întunecată şi umbre în priviri. Se hotărâse ca atunci când va fi mare şi îi va cere lui Dumnezeu să-i ierte păcatele, să se întindă cu faţa spre cer.. El o va vedea cu siguranţă când îşi va face semnul crucii şi ea îl va putea privi în ochi... cum o privea pe mama când încerca să o convingă că nu ea spărsese geamul chiar dacă se tăiase în cioburile lui (mai avea şi acum cicatricea la deget!). Doar că mama era mereu ocupată şi nu prea avea timp să o privească în ochi.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.

Poveste despletită

(„Iubeşte şi fă ce vrei!” - Sfântul Augustin)

E, de fapt, o scrisoare. Dar nu ştiu dacă citeşti scrisorile de la mine sau le arunci la gunoi. Aşa cum fac eu cu gândurile sâcâitoare.
Azi nu-ţi voi spune nimic nou despre mine. Ştii şi tu cum e când îţi mor poveştile, una câte una. Poţi încerca să le mai ţii o vreme în viaţă, adăugându-le câteva cuvinte, dar... Îţi amineşti cum te-ai simţit, în copilărie, când ai aflat că nu există Moş Crăciun? Când ai realizat că nu ai primit darul aşteptat nu pentru că moşul (bătrân fiind) a încurcat scrisorile, ci pentru că părinţii nu au putut să ţi-l cumpere? Oricât ai fi încercat să mai crezi în el şi anul care vine, nu mai poţi. Moş Crăciun nu există...
Poate de aceea urăşti luna decembrie. Poate cânda, demult, ţi-a murit un vis în această lună...
Uite, Moş Crăciun al meu a murit în plină vară.
Aşa că trebuie să învăţ să mă despart de poveşti. Le voi lăsa să plece...
Mai ales că nu mai eşti aici, să le despleteşti. Ca atunci, demult, când te-ai jucat cu povestea mea. Îţi aminteşti? I-ai scos fundiţele din păr, i-ai despletit codiţele şi ai luat-o de mână. Dintr-o biată copilă care alerga după fluturi ai făcut o domnişoară frumoasă, cu ochi visători şi înlăcrimaţi. Şi neştiind cum să-ţi mulţumească, ţi-a dăruit ţie toţi fluturii ei de până atunci.
Ştii, uneori mă gândesc că, poate, când m-am rugat, am uitat să spun cine sunt. De unde să ştie Dumnezeu cui să-i împlinească visul?...

Poveste adevărată

(sau lacrimi şi îngheţată de alune)

Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.

Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.

(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)

E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...