Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață.
Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de unde am rămas. Cei rămași.
Greșită, spun alții, pentru că viața înseamnă ”a trăi” și - așa cum am învățat tot în școala primară, - nu putem pune virgulă între subiect și predicat.
Unii îl mai au pe Dumnezeu sălășluit în ei, din vechime. Îi mai aștern pătuțul Pruncului Isus, când se naște și Îi mai șterg fruntea, când agonizează pe cruce. Nu sunt singuri nici în singurătate.
Altora le-a rămas doar un loc gol, înlăuntru, și încearcă să îl umple cu crâmpeie de lumini: un soare, o stea, un licurici. Ceva colorat care să umple golul de întuneric.
Oricum, dacă l-ai ales pe El, trebuie să-l ascunzi bine între coaste și să pășești atent. Zâmbetele - dacă sunt - stau ascunse dincolo de măștile acestea devenite obligatorii și nu-ți mai cunoști nici prietenii, nici dușmanii.
Totuși, oricât de diferită lumina din noi, umbrele noastre sunt la fel. Și ele se aștern peste același pământ, se apropie, se suprapun, se despart căutând uși neaflate încă: să intrăm - unii, ori să ieșim - alții. Să putem respira.
Cum se face la virgule.
