Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagarez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie. Era, totuși, adevărată.
Sau ți s-a întâmplat să vezi o bucată de câmp ori de pădure în care verdele era prea verde, atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Tare. Prea tare.
Așa am început să ne prelucrăm culorile. Roșul bomboanei era, oricum, prea roșu. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de sălbatic, de neprelucrat a verdelui trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile și să mai eliminăm puțin din ele. Pentru că tot ce era prea curat era, evident, ireal. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios?
De atunci, tot ștergem culori.
Și pentru că, uite, a venit vara, trebuie să fim pregătiți: vom avea atâtea curcubeie de șters!
