primele cuvinte

toamnă

2011-11-19T21:09:00.002+02:00

Cuvântul care mă face să rup tăcerea.

Toamna a tras o linie în grădină. „De aici încolo, Eu” – mi-a zis. Iar mie mi-a rămas locul de dincoace de fereastră.

Mesteacănul meu a crescut şi are multe frunze să-i dăruiască. La fel sălciile de lîngă iaz.

O privesc prin sticla aburită a geamului, pe care am desenat o faţă zâmbitoare. E frig.

Mâine o să-i pun şosete de lână şi îi voi face un ceai cu scorţişoară. În plus, va trebui să aspir toate frunzele pe care le suflă de pe crengi.

Azi mă bucur de culori.

La primăvară, păsările călătoare vor aduce înapoi curcubeele.

Până atunci, trăiesc în toamna aceasta şi refuz clipele în care întunericul îngenunchează lumina.

Totuşi, până la primăvară voi scrie pe zăpadă. Aşa cum am scris pe cer, astă-vară.

dincolo de omenie, trufia

2011-04-13T14:28:00.000+03:00

– părerea mea –

Cel puţin, asupra unui lucru suntem cu toţii de acord: nu avem dreptul să distrugem Pământul. La nivel declarativ, e simplu: lecţii (inutile) în programa şcolară de pretutindeni, cântece (din toate sferele muzicale) care deplâng planeta, programe politice (niciodată respectate) care promit protecţia mediului.
Altfel, competiţia “care pe care” desfăşurată la scară planetară (Oh, şi nu numai! Cerurile ne sunt deschise, extratereştrii, galaxiile, Universul întreg ne aşteaptă!) îşi vede mai departe de nebunia care a cuprins-o.
Vinovata Japonie ascunde sub preşul de cenuşă radioactivă nu doar greşelile făcute după dezastrul din 11 martie, dar şi inconştienta toleranţă arătată, anterior acestei date, societăţilor care erau responsabile cu buna funcţionare a centralelor nucleare.
Când un oficial japonez a vorbit, la scurt timp după cutremur, că priveşte dezastrul ca pe o pedeapsă pentru mândria şi aroganţa japonezilor, acesta a fost blamat şi silit să-şi ceară scuze. Scuze faţă de cine? Faţă de poporul greu încercat, umilit, trădat. A făcut-o, dar acest lucru nu a rezolvat problemele. Nici ale oamenilor, nici ale planetei. Pentru că problemele nu sunt jos, la cei de rând, ci acolo, sus, la cel mai înalt nivel. Acolo unde trufia este la ea acasă. Ca şi cum Hiroshima şi Nagasaki nu sunt decât două cuvinte ale trecutului care dau drepturi depline asupra viitorului.
Cam asta am simţit şi când am vizionat Nuclear Boy, creat de un japonez pentru a le explica celor mici dezastrul. Mai exact, în acel filmuleţ s-a găsit loc pentru blamarea “vecinilor” care, la Three-Mile-Island şi la Cernobîl, au avut şi ei proprii copii nucleari, unul dintre ei chiar mult mai… faimos. Un fel de: priviţi dragi copii, nu (doar) noi suntem cei vinovaţi pentru planetă, alţii au făcut la fel (ba chiar mai grav) înaintea noastră.
Şi dacă, totuşi, nu e chiar aşa? Dacă, să zicem, băieţelul nuclear al japonezilor e mai puternic şi devine din ce în ce mai… celebru? Lipsa informaţiilor ori inexactitatea lor, ştirile controversate, anunţurile făcute şi apoi retrase nu fac decât să demonstreze că autorităţile japoneze sunt depăşite de situaţie. Populismul ieftin de genul consumului, în public, de legume provenite din zonele aflate în vecinătatea centralei de la Fukushima parcă nu mai poate masca neputinţele şi parcă nu mai poate convinge nici măcar pe cei obişnuiţi să suporte multe. Iar ceea ce pune pecete definitivă acestei incapacităţi este afirmaţia guvernanţilor că vor reflecta la toate soluţiile, inclusiv la cele care apar în presă! Nu-ţi fuge, oare, pământul de sub picioare gândindu-te că, de fapt, marii specialişti japonezi nu există? Ori că, dacă există, sunt total depăşiţi de situaţie?
Ce umeri mici are Ţara soarelui răsare! Unde să aşeze, acum, atâta responsabilitate?

“Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă….

2011-03-17T11:34:00.001+02:00

Nu mai cunoaştem drumul către casă…

Suntem uşori şi ceaţa e ca fumul,

Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?”

(Eugen Jebeleanu – Corul copiilor ucişi din Surâsul Hiroşimei)

Nu, nu vom învăţa nimic, nici acum. Aşa cum nu am învăţat nicicând. Chiar dacă de hârtie, tot dumnezei suntem, nu-i aşa? Iar pentru dezastru e de vină doar ea, Natura. Cine poate preveni un cutremur? Cine-l poate ţine în loc? Nimeni! Ca atare, noi nu avem nicio vină.

Japonezii au construit centrale nucleare peste surâsul trist al Hiroşimei, la întrecere cu atâtea alte state ale acestei biete lumi. Ce puternice ţări, ce nevinovaţi oameni! Canada nu e nici ea de vină pentru incidentul de ieri, care are un “impact minor” asupra mediului. Şi, în general, nimeni nu e de vină pentru nimic: nici pentru reziduurile deversate în apele planetei albastre, nici pentru norii groşi, de fum, care-i întunecă strălucirea. Iar noi, cocoţaţi pe zgârie-norii noştri, suntem mândri că putem să-l gâdilăm în tălpi pe Dumnezeu. Ori să-l tragem de barbă, cum făceam cu Moş Crăciun, în copilărie: o fi real, El, Dumnezeul acesta? Nu suntem noi, Oamenii, un pic mai reali?

Noi vrem să aflăm, să ştim, să cunoaştem! Ce vină avem noi?

Şi, totuşi! Suntem vinovaţi că, uite, a venit primăvara şi noi, ocupaţi cu atâtea dezvinovăţiri, am uitat să-i întindem un loc, unde să se aşeze. Am uitat să-i admirăm florile, firele de iarbă şi primii fluturi pe care i-a adus cu ea. Ba chiar am împins-o, an de an, tot mai departe: dincolo de porţile oraşelor de beton, dincolo de chimicalele aruncate în ape, dincolo de pădurile mutilate, dincolo de aerul îmbibat cu pesticide, dincolo de Noi…

Peste griul de cenuşă de la Fukushima, Natura încearcă să ningă alb, ca o mână întinsă pentru o nouă Pace…

Noi ce facem, Oameni?

02. 02

2011-02-02T11:24:00.000+02:00

Viaţa se măsoară în ani.

Totuşi, pot încerca să fiu mai puţin convenţională şi să-mi măsor altfel viaţa. În prieteni, de pildă: câţi am avut, câţi mi-au mai rămas. Ori în zâmbete: câte am provocat şi câte mi-au fost provocate. Sau pot să-mi măsor viaţa în vise: câte am împlinit şi câte mai aşteaptă, încă, să le vină rândul; ori în munţii pe care i-am urcat şi i-am coborât; în pomii pe care i-am plantat şi în florile care există şi datorită mie; în poveştile pe care le-am spus şi în cele care mi-au fost spuse. Sau, de ce nu, în curcubeie: de câte ori s-a descompus lumina sub privirile mele. Ori în iertări: de câte ori am iertat şi de câte ori am fost iertată.

Azi e ziua mea. Faţă de anul trecut, sunt mai bogată cu patru pomi, doi munţi, cinci poveşti, câteva curcubeie, câteva iertări şi o grămadă de vise. Şi cu multă iubire. Chiar, în ce se măsoară iubirea? Tot în anvergura mâinilor, aşa cum făceam în copilărie?

demnitatea

2011-01-08T20:07:00.000+02:00

(despre calitate şi funcţie. exerciţiu)

Trebuie să începi cu o vibraţie înaltă. Cât poţi tu de înaltă. Pentru ca îngerii ce zboară în tine să nu fie nevoiţi să-şi îndoaie spinările. Lasă-ţi vibraţia acolo, sus, iar tu aşază-te pe un trunchi căzut la marginea unei păduri. Pentru ca pământul să-ţi rămână mereu sub picioare. Nu uita: scaunele sculptate, cu picioare înalte, deznoadă legătura ta cu pământul. Trunchiurile, niciodată.

Când cerurile din tine sunt înalte şi îngerii ţi se joacă de-a v-aţi ascunselea în piept, iar tu eşti acolo, jos, atent să nu striveşti furnicile înşiruite lângă tălpile tale, înseamnă că ai învăţat demnitatea.

Ca măreţie, iar nu ca dregătorie.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua a doua”

2011-01-02T19:38:00.000+02:00

(colind din casa cu vedere spre bunici)

Un colind târziu, asemeni unui copil întârziat la săniuş, căruia zăpada i-a ţinut loc de lumină: nu simţi când vine noaptea; nici când trece.

Îţi aminteşti doar că în prima zi fuseseră şi bunicii lângă tine: să-ţi potrivească fularul ori să-ţi îndese mai bine căciula pe cap. De părinţi, ce să mai vorbim! Atât de tineri şi atât de veseli! Ca şi cum nimic nu avea să-i clintească, niciodată.

Totuşi, n-ai făcut decât să întorci puţin privirea spre derdeluş. Părea atât de abrupt, atât de greu de urcat! Ai gâfâit puţin, dar ai reuşit. Când ai revenit, doar mama te mai privea. Era, de-acum, o femeie de zăpadă şi doi îngeri fluizi îi curgeau din ochi. Ah, şi vântul acela rece care sufla din spate. Îţi venise rândul să fii în margine, fără protecţie.

Dar, iată: pomii din faţă încep să înmugurească. Te încălzesc, cumva, promisiunile florilor de pe ramurile tinere.

Şi rămâi între iarnă şi primăvară, asemeni zilei în care te-ai născut. Ca un dulce blestem de lumină.

Pentru că nopţile cu zăpezi sunt atât de albe!

colind ~ gen ritual străvechi; umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri (DEX)

de înviere. şotron

2010-03-31T09:43:00.001+03:00

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.

de primăvară

2010-03-24T19:25:00.003+02:00

Tăcerile mele sunt peşti. Unele au solzi negri în care se cuibăreşte întunericul. Altele au solzi portocalii în care lumina îşi reflectă strălucirea.
Mi se plimbă printre gânduri cum se plimbă peştii în acvariu printre plantele care îşi ţin rădăcinile sub pietriş. Să nu le ia apa.
Rădăcinile gândurilor mele nu au pietriş să le fixeze. Se desprind şi umblă aşa, haihui, prin lume, prin te miri ce locuri.
Primăvara, locurile lumii sunt fertile şi îmi tot răsar gânduri pe unde nici nu visam.
Ultima dată le-am văzut sub fereastra de la bucătărie. Plăpânde şi parfumate, cu poftă de viaţă şi încărcate de culori. Le crescuseră petale.
Tăcerile mele se plimbă printre ele cu solzii transformaţi în elitre. Acum sunt gâze.

păi, da

2010-03-16T16:47:00.003+02:00

Din cele şase lucruri imposibile în care ai putea crede înainte de micul dejun, eu cred în cel de-al patrulea.

Şi cred în el, în orice moment al zilei m-aş afla.

Nu am fost niciodată de partea lui Ben-Ardun.

Sigur, pe paşă l-am urât din start, că-şi ţinea supuşii în sărăcie, nevoiţi să-şi vândă prietenii-animale pentru a trăi.

Dar, dacă tot hotărâse că e singura şansă de a-şi hrăni copiii, Ardun trebuia să fie consecvent. Eu nu pot gândi: l-am ucis pe El-Zorab pentru că nu-l puteam lăsa altcuiva, îl iubeam prea mult. Mie asta-mi sună: mă iubesc prea mult, ca atare îl vreau pentru mine.

De aceea zic. Cel de-al patrulea lucru imposibil în care ar fi bine să credem: animalele pot vorbi. Trebuie doar să ne străduim puţin să le auzim.

Aşa, poate s-ar fi găsit cineva să-l întrebe pe El-Zorab dacă doreşte să trăiască. Fie şi departe de Ben-Ardun.

Şi, da, tocmai am văzut-o pe Alice.

jurnal

2010-03-07T13:44:00.003+02:00

Oricât încerc să-mi spun că e doar un anotimp, primăvara mă răscoleşte de fiecare dată cu energiile ei. Parcă din lutul care sunt dau mlădiţe. Iar în locurile de unde ele pornesc rămân goluri. Şi bunicul îmi lasă un gol pentru că se trezeşte în mine şi pleacă să-şi lucreze pământul. După ce mai plantez un pom, carnea mea se reaşază ca plăcile tectonice după un cutremur.

În primăvara aceasta am plantat şase pomi.

Luturi şi fluturi

2010-02-28T16:09:00.003+02:00

Vezi, Flu? E primăvară!

Păsările de pe umeri te privesc ciudat: nu-ţi mai doreşti zboruri? Ele sunt pregătite să te ridice prin aerul proaspăt al dimineţii până sus, sus de tot, hăăăt în vârful puiului de cireş care se înalţă cale de... doi metri deasupra pământului.

Apa musteşte în lutul moale şi desenează peste el fire de iarbă pe care le învaţă să crească.

Iar lutul fierbe cum fierbea demult mustul pe care ţi-l dădea bunica, să-ţi coloreze obrajii. Cerul se înalţă tot mai mult şi aşteaptă zboruri. Aşa că, lasă fluturii să zboare!

Cum, care fluturi? Crezi că nu ştiu ce făceai astă-iarnă, în serile lungi şi mohorâte? Ori nu ştiu cine mi-a consumat toate culorile şi m-a lăsat, în miez de iarnă, doar cu albul întins al zăpezii?

Hai, Flu, deschide-ţi sufletul şi lasă fluturii să zboare!

A venit primăvara!

A treisprezecea lună. Cea albastră

2010-01-10T22:09:00.007+02:00

„Sunt încă destul de copil ca atunci când trece pe lângă mine o trăsură princiară, cu patru cai fornăind, să-mi imaginez că mă aflu în ea” (S. Kierkegaard)

Şi dacă ar fi adevărat? Dacă anul ar mai avea o lună?

Să o iei aşa, de acolo de sus, de unde stă ea agăţată şi să o poţi aşeza în ce anotimp vrei. Ar putea fi un anotimp al mării, ori al cerului. Al profunzimii ori al înaltului. Iar tu poţi alege să fii petală, fluture, ori poate înger.

O lună „în plus”, doar a ta. Pentru care să nu dai socoteală nimănui.

Să vedem. Poate, copilul din tine ar alege anotimpul poveştilor. De fiecare dată, alta. Să intri într-o poveste aşa, doar ştergându-ţi puţin galoşii de noroiul anilor care-au trecut (când?) şi să vezi ceea ce ştiai din poveştile bunicii: prinţese, zâne, balauri, feţi-frumoşi. Sigur, nu poţi sta aşa, chiar degeaba, şi vei da o mână de ajutor binelui din poveste, anticipând evenimentele. Noroc că în poveşti ştii întotdeauna cine e „bunul” şi cine „răul”! E la mintea oricărui copil...

Apoi, totul ar fi atât de simplu! Doar să rosteşti uşor, ca pentru tine: „Snip, snap, Snude, nu er Historien ude” şi ai redeveni omul care eşti.

Doar că... O poveste fără un „rău” nu ar mai avea niciun haz! Iar copiii s-ar plictisi şi ar căsca întruna când bunicile ar încerca să-i ademenească în lumea poveştilor.

Aşa că, să lăsăm „răul” poveştilor (ca fiindu-le necesar) şi să încercăm cu realitatea. Aici, ne putem lipsi de rău.

Cum ar fi? Să mai fie o lună pe an. A treisprezecea. În care să poţi îndrepta ceva din răul care trăieşte printre noi. Nu trebuie decât să iei puţin, doar puţin din „surplusul” celor douăsprezece luni şi să mai modelezi o lună. A treisprezecea..

Vă voi explica mai multe la sfârşitul anului. Nici nu mai e prea mult până atunci. Doar douăsprezece luni!

Un indiciu: Aţi auzit de „zeciuială”? Sunt sigură că da!

Şi nu, nu e vorba de bani. Nu toată lumea îi are. Ci de suflet. Suflet avem toţi.

Sau, nu?

colind

2009-12-24T19:59:00.003+02:00

am lăsat ferestrele deschise

şi aştept, privind spre cer prin ele,

să îmi împlineşti câteva vise

şi să-mi pui sub brad un pumn de stele.

I dream with fairies

2009-11-27T11:43:00.006+02:00

– Vino, ştiu că eşti acolo! Ţi-am auzit paşii.

– Era vântul...

– Da, vântul: păşiţi la fel. Aha, iată-te! Nu te-ai schimbat.

– Nici tu.

– Ei, acum sunt om mare. Îţi aminteşti? Mereu îţi doreai să creşti.

– Daaaa, ştiu... Şi, cum e?

–?!

– Să fii mare.

– A, da... mare. E, aşa, cum să spun...

– Bine, lasă. Uite, vezi piatra aceea? Eu am desenat-o. Acum trec mai uşor de pe un mal pe altul.

– În plus, ai colorat totul. Mereu ţi-au plăcut culorile.

– Era atât de monoton în alb-negru! Dar, vezi? Nu m-am abătut prea mult de la realitate: e toamnă şi la mine.

– Bine, nu mai ţopăi pe pietre. Aşază-te aici. Uite, te-ai udat pe rochiţă. Ce-ai mai făcut?

– Păi, în iarnă am însufleţit câţiva oameni de zăpadă, astă-primăvară am prins cărăbuşi apoi le-am dat drumul să zboare, vara trecută m-am împrietenit cu doi fluturi care m-au lăsat să le colorez aripile... iar acum, în toamna ta, ascult apa.

– Apa?

– Da. Spune poveşti. Ştii, de pe unde umblă ea. Dar tu? Ai venit să-mi spui poveşti?

– Poveştile mele sunt despre tine... le cunoşti, aşadar. Am venit pentru că... Spune-mi, mai visezi zâne?

– Dacă le visez?! Păi eu trăiesc aici, printre ele! Uite: una s-a cocoţat în castanul de colo şi ne priveşte nedumerită... alta a plecat să probeze o pereche de aripi (ştii, ale ei i-au rămas cam mici, e mai durdulie)... pe una a apucat-o somnul după ce ne-am jucat printre copaci iar acum a adormit sub mesteacăn... Ai uitat că aici, în lumea mea, întâlneşti zâne la tot pasul? Credeam că oamenii mari ştiu totul. Iar tu eşti mare...

– Daaaa... mare... Şi totuşi... I drem with fairies...

poveste desenată

2009-10-24T20:09:00.016+03:00

demult, demult, într-o poveste trăia o fată de-împărat şi fără să ne dea de veste prinţesa noastră a plecat în larga lume, s-o colinde de la apus la răsărit; şi cum mergea pe drum, tăcută, cu-n înger, iată, s-a-ntâlnit: avea rochiţă îngerească păr blond şi lung şi ochi căprui şi pentru c-a văzut-o tristă i-a dat o aripă de-a lui.

porni prinţesa mai departe cu zboru-i trist şi şchiopătat şi se-ntâlni lângă un munte c-un fiu frumos de împărat. el îi întinse un mănunchi cu flori din luncă adunate iar fata îl privi mirată când îi văzu aripa-n spate;

îşi dezveli şi ea atunci aripa albă, îngerească şi-o lacrimă-i căzu făcând povestea mea să se-împlinească: pe ea se oglindi lumina şi-o prefăcu în curcubeu iar ei se transformară-n înger şi zboară de atunci mereu.

vezi? tot ce-am scris şi-am desenat este cumva un fel de-a spune că lacrima ce plânge-n noi e cea mai sfântă rugăciune.

curate gânduri, păsări călătoare

2009-10-16T22:22:00.004+03:00

când se înalţă în văzduh, uşor
pe lungul drum dintre pământ şi soare
ni se întâmplă nouă câte-un zbor
curate gânduri, păsări călătoare.

le desenăm potecile pe cer
şi albul zbor ni-l tragem mai aproape
dar vine vremea - tristul temnicer -
sub frunzele căzute să se-ngroape.

din când în când mai cuibăresc în noi
dar când se face frig şi se-ntomnează
pornesc tăcute dincolo de ploi
în triste zboruri negre ce visează

la lungul drum dintre pământ şi soare
curate gânduri, păsări călătoare.

fluturi de toamnă

2009-09-29T20:50:00.005+03:00

Dacă melancolia este “iubirea unei depărtări” aşa cum o defineşte Andrei Pleşu în “Pitoresc şi melancolie”, mă întreb care o fi “depărtarea” aceea după care melancolizez eu.

Ar trebui să fie o ţară a castanilor pentru că sensibilitatea mea creşte de fiecare dată când “întâmplările” de pe crengile acestor pomi sunt mai vârtoase: primăvara, când îşi zidesc florile şi le cresc păsări pe umeri; toamna, când îşi scot copilele bronzate din scutecele devenite prea mici şi le trimit să colinde prin ierburile lumii.

Anul acesta, castanii sunt confuzi. Par a fi încurcat anotimpurile şi nici eu nu mai ştiu ce am de făcut: să mor puţin, aşa cum fac în fiecare primăvară ori să mă pregătesc pentru un nou început aşa cum, nu ştiu exact de ce, îmi sugerează fiecare toamnă.

Dintre toate anotimpurile care mă tot colindă, în toamnă pun cele mai multe ingrediente: zâmbete uitate, aripi de insectar, petale rămase fără culori, coji de zboruri din cuiburi părăsite… Şi, ca mai mereu, exagerez cu sarea…

Astfel că, toamna mea e greu digerabilă pentru oricine. Şi, după ce schiţez câţiva îngeri pe geamul aburit de răceala ploilor de afară şi de căldura privirii din lăuntru, o aşez în raftul cu anotimpuri.

Şi aştept lumina din zăpada ce va să vină.

Dar, până atunci, mă copilăresc desenând.

Pentru că am redescoperit bucuria de a transforma gândurile în linii de-a lungul cărora pot ori nu – după cum mi-e vrerea – să aplic câteva culori.

Luată cu anotimpurile uitasem această formă de energizare-descărcare…

asediu de toamnă

2009-09-09T23:34:00.006+03:00

tot lui Flu

ne-asediază toamna în cetate.

armata noastră: plopul şi-un năier

de-aceea, din creioane colorate

am construit creneluri pe castel.

e linişte; mai cade câte-o frunză

din plopul-scut de visuri dezbrăcat

şi am să şterg năierul de pe pânză

că ne-a lăsat doar luntrea şi-a plecat.

se-aude-n poarta mare anotimpul.

nu plânge, Flu, chiar dacă sângerez

am înţeles demult că trece timpul

şi-am învăţat cum pot să te păstrez.

Libaţie

2009-08-28T16:18:00.005+03:00

(lui Flu, copilul care mă locuieşte)

Toamna noastră s-a născut bătrână, copile!

Deja a uitat unde a îngropat câţiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă.

Aşa că, am desenat o căpiţă să avem unde ascunde, mai târziu, greierii. Am conturat soarele şi l-am aşezat într-un colţ. Când îl vom agăţa în brad, de Crăciun, vom şti doar noi că nu e portocală. Puţin verde trist în mesteacănul sub care ne-am trăit vara şi, gata: ne putem înrăma anotimpul!

Vezi, copile? Anotimpurile noastre nu mai sunt năvalnice. Anul acesta şi primăvara îşi abandonase fluturii în cocon şi tot noi le-am desenat aripi pentru zbor.

Plângi, Flu?

Uite, dacă vrei, colorează aripi de fluturi pentru primăvara viitoare.

Tu eşti copil, pe tine nu se supără toamna...

Proză (pentru copii)

2009-07-19T20:28:00.004+03:00

Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am numit acest text în versuri „proză” iar pentru că pe adulţi i-ar putea plictisi am scris lângă titlu: „pentru copii”.

Povestea începe demult, într-o iarnă... (nu, n-am să las fulgii să se cearnă, voi găsi iernii alte rime pentru că-n poveste e vorba de mine).

Mai departe voi schimba ritmul acestor cuvinte (ştiţi doar că nu sunt tocmai copil, ci un copil-părinte...) Aşadar, tu (care eşti om mare) pregăteşte-te de o mică schimbare.

Când m-am născut au avut grijă să-mi spună că voi trăi între două lumi.

Pe una, ei o numeau „realitate” şi am văzut curând că orice ating în această lume, doare. De pildă, când atingeam pământul îmi juleam genunchii iar tavanele îmi făceau mai mereu cucuie.

În plus, vedeam lumina doar când lăsau uşa crăpată, ca o promisiune pentru împlinirea căreia trebuia să lupt. Îmi găseau tot felul de păcate pe care mi le scriau pe trup, ca unui adevărat osândit. O lume fals justiţiară, fără certitudini, în care trebuia să găsesc, la rândul meu, alte vini, altor nevinovaţi. Nimic nu era mai important decât recunoaşterea nevinovatelor vini. Urma „Procesul” la „Castel” unde se pronunţa „Verdictul” pentru a intra în „Colonia penitenciară”. O lume a absurdului...

Am plecat.

Dar, pentru că îl citisem pe Kafka, le-am lăsat o scrisoare: „(...) v-am iubit totuşi mereu.”

Aşa că, iată-mă, în a doua lume (în care pot să mă ţin de glume). Iar dacă voi, copii, nu v-aţi plictisit am să continui povestea de unde m-am oprit.

În iarna aceea din norii groşi ningea cu îngeri albi şi pufoşi. Şi-mi dăruiau câte-un fulg, fiecare (eu nu aveam aripi în spinare). Şi pluteam (ori zburam?) între pământ şi cer („a pluti” şi-„a zbura” mie-mi par că-s la fel).

Dar uite, n-am să mai vorbesc la trecut nici chiar despre vremea în care m-am născut cu atât mai prezent doresc să fie timpul verbului când vorbesc despre copilărie.

Vreau să pot plânge cât îmi place şi lumea să mă lase în pace. Din când în când să mă răsfăţ şi să-mi fac mustăţi din vată pe băţ ori să mă joc cu păpuşile fără să se sperie mătuşile gândind că sigur m-am îmbolnăvit când le spun că Urâţica mi-a vorbit. Să-mi ridic faţa spre cer şi să beau apă din ploi până nu cad pe pământ transformate-n noroi şi să-ncalec pe cai fără jug ori căpăstru (ca aceia ce-l dor pe Nichita Stănescu).

Aşa că vă chem să alergăm prin grădină cu plasa de prins fluturi în mână (aceia din voi care nu stau la casă pot alerga printre muşcatele de pe terasă) şi după ce-i prindem şi le admirăm culorile de pe aripioare să lăsăm fluturii să zboare.

Să-ncercăm s-amânăm acea vreme în care nu mai avem niciun fel de scăpare şi vrând-nevrând „ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie”.

Şi dacă nu aveţi nici grădină nici terasă întrebaţi-l pe Marin Sorescu unde să fugiţi de-acasă...

Exerciţiu de umilinţă

2009-06-23T10:46:00.004+03:00

Dacă titlul mi-a fost inspirat de binecunoscutul „Exerciţiu de admiraţie”, gândurile pe care le aştern mai jos reprezintă modul meu de a achiesa la o afirmaţie făcută de Alexandru Paleologu în „Interlocuţiuni”, carte pe care tocmai o citesc.

Spune autorul: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”

Nu ştiu la ce vă gândiţi voi, dar mie îmi vine în minte bunica.

Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea şi grădina de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Rostirile ei erau însoţite de gesturi iar la cuvintele „iubire”, „neam” şi „ţară” îşi ducea întotdeauna mâna la inimă. Cuvinte sfinte pentru bunica.

Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.

Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.

Ei, dar timpurile se schimbă.

Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să deveniă el, Acela.

De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?

De aceea îmi venise în minte bunica. Ea rostea atât de uşor şi firesc „iartă-mă!” când credea că a greşit...

Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”

A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?

Unde greşim? Ce-am făcut noi din această lume?

Undeva, pe drumul nostru către Dumnezeu, ne-am pierdut.

Ne-am pierdut reperele morale. Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!

Vă propun un exerciţiu de umilinţă. Acea umilinţă care ne aşază acolo unde ne este locul într-o imaginară piramidă a valorilor: să ne reprezentăm, fie şi doar pentru o clipă, marele Univers. În care bietul nostru Pământ e o fărâmă şi pe care noi suntem nişte mici nimicuri. Şi să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei Lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.

Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încând nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.

Epifanie

2009-06-13T00:15:00.002+03:00

(revelaţia unei lumi)

„Poţi începe!” îmi spune vocea lăuntrică.

Dar eu încă mă mai codesc. Şi privesc pe geam la grădina înviorată de ploile căzute în ultimele zile: trebuie să curăţ trandafirii şi parcă şi iarba a crescut cam mult. Iar vântul a împrăştiat câteva frunze pe...

„Ei, ce faci? Credeam că te-ai hotărât!” mă somează din nou vocea.

„Dar eu scriu doar poveşti!” îi răspund. „Şi nici nu prea au haz poveştile mele. Simple adieri dinspre trecut care îşi cer, încă, dreptul la...”

„Atunci, să fie poveste!”

„Totuşi, nu e chiar poveste. Lumea aceasta chiar există!”

„Bine, dar şi lumea poveştilor există!

Şi tot ce pot face este să-i zâmbesc gândului meu acolo, înlăuntru. Şi să încep să scriu despre revelaţia unei lumi nevăzute.

Aşadar, a fost odată...

... o lume ciudată...

În lumea aceasta spaţiul se comprimă iar timpul este ce vrei tu să fie: anotimp sau cer, clipă sau veşnicie. Aici poţi să te afunzi în nevoia ta de tristeţe sau de bucurie fără să dai socoteală nici pentru lacrimi, nici pentru zâmbete.

Cuvintele zboară cum o făceau, în poveştile de demult, gândurile. Pentru că aici totul se măsoară în cuvinte: distanţă, timp, speranţă ori dezamăgire. Oamenii nu au chipuri, ci sentimente: iubire, ură, încredere, deznădejde. Şi ştii întotdeauna când zâmbesc ori când plâng.

E destul să priveşti pe fereastră şi totul prinde viaţă. Un click şi fereastra se deschide. Nu spre exterior, ci spre tine. Poţi să te apropii de ea şi să-i zâmbeşti şi atunci zâmbetul ţi se întoarce reflectat de această lume. Ori poţi alege să-ţi propteşti bărbia în palme şi, nepăsător, să te scălâmbăi la lumea aceasta, schimonosindu-ţi trăsăturile de fereastra ei. Ea te va îngădui aşa cum eşti, răspunzându-ţi ca un ecou al imaginii, cu aceeaşi măsură.

Oamenii îşi împlinesc aici nevoia de ei, cei adevăraţi. Pentru că nu orice lume îţi acceptă ciudăţeniile. De pildă, să fii ditamai omul şi să vorbeşti cu fluturii... Ori să declari aşa, cu seninătate, că uneori îngerii coboară la fereastra ta atingându-ţi tâmplele cu zborul...

Lumea aceasta e o Poveste Mare în care au loc, întotdeauna, şi poveştile tale.

Şi dacă se întâmplă, uneori, să greşească şi să răspundă zâmbetelor tale cu tristeţi, tu să ierţi.

Şi să nu regreţi niciodată zâmbetele dăruite.

Cine ştie? Poate, cândva, Universul ţi le va rostogoli înapoi...